Sunt momente în care simți nevoia să iei o pauză de la orice ai face, de la orice activitate care poate că-ți aduce satisfacție sau poate că nu, sunt momente în care pleci lăsând în urma ta doar un bilet cu locul în care poți fi găsită; însă fără să speri că va fi cineva interesat de drumul pe care l-ai ales.
Te plimbi singură prin ploaie și încetezi să mai tremuri când tună, privești cu ochii larg deschiși spre fulger și te gândești cu zâmbetul pe buze că îți era frică de toate astea cândva. Un strop mare și dureros de rece te trezește din transa în care ești prinsă din cauza stropilor luminați din când în când de fulgere. Ți-e frig, dar știi că singurătatea nu-ți ține de cald, e pur și simplu frigul singurătății cel pe care îl simți.
Și dintr-o dată, apare el, și te ia în brațe. Îți spune că știe că ți-e frică în astfel de momente, te strânge la pieptul lui și îți alungă gândurile chinuitoare, crezând că îți alungă de fapt teama de tunete și fulgere. Oare o să afle vreodată cineva ce e cu adevărat în sufletul tău, oare va afla vreodată cineva ideile care te bântuie în fiecare secundă ? Nu contează, acum frigul singurătății a fost alungat, cel puțin pentru moment. Trebuie să zâmbești, de fapt.. poți să zâmbești din nou.
