Poveste încâlcită

De ceva vreme n-am mai intrat pe blogul acesta. Aici eram o ascunsă și am simțit nevoia să renunț la asta; așa că mi-am făcut un blog, un alt blog.. unde nu mă mai ascund. Asta nu înseamnă că nu mai intru din când în când și pe acesta, însă nu mai prea am nimic de spus. Urmăresc din „umbră” celelalte bloguri care mi-au fost și încă îmi sunt dragi, doar că mă abțin de la comentarii -nu știu nici eu de ce.

Astăzi am intrat din pură întâmplare. Și am găsit un comentariu destul de ciudat, care mă trimitea la o anumită postare a unei.. în fine, domnișoare. N-am nimic cu nimeni și.. nu mă prea interesează problemele altora, dar consider că domnișoara a întrecut măsura. Nu se face să te bagi așa în viața celorlalți, zic și eu..

Din câte am citit, așa puțin, am înțeles că domnișoara este tare supărată că altcineva i-a furat locul din inima băiatului pe care îl iubea -păi nu se face așa ceva, că doar îl cunoaște de mai mult timp și ea l-a văzut prima ! Nu înțeleg cum de a putut să se bage cineva între ei doi.. off.. și nici să nu-i acorde atenție apoi când a scris despre asta în mai multe rânduri.

De obicei, intru doar să verific noile comentarii, nu că ar fi prea multe. M-a amuzat domnișoara care a scris toate astea.. și nu înțeleg de ce a ajuns un comentariu cu postarea respectivă și la mine, că din câte am observat doar persoanele care sunt apropiate de cei doi (care au refuzat să vorbească cu domnișoara .. și așa a decis să se răzbune) au dat pe-acolo, iar eu .. eu n-am nicio legătura cu povestea asta. În fine, îți mulțumesc domnișoară că mi-ai înveselit ziua.

A, domnișoară, îți mai zic ceva : răzbunarea-i arma.. hmm ști tu oare a cui ?


O duminică plăcută vă doresc tuturor !

Un moment de fericire

Sunt momente în care simți nevoia să iei o pauză de la orice ai face, de la orice activitate care poate că-ți aduce satisfacție sau poate că nu, sunt momente în care pleci lăsând în urma ta doar un bilet cu locul în care poți fi găsită; însă fără să speri că va fi cineva interesat de drumul pe care l-ai ales.

Te plimbi singură prin ploaie și încetezi să mai tremuri când tună, privești cu ochii larg deschiși spre fulger și te gândești cu zâmbetul pe buze că îți era frică de toate astea cândva. Un strop mare și dureros de rece te trezește din transa în care ești prinsă din cauza stropilor luminați din când în când de fulgere. Ți-e frig, dar știi că singurătatea nu-ți ține de cald, e pur și simplu frigul singurătății cel pe care îl simți.

Și dintr-o dată, apare el, și te ia în brațe. Îți spune că știe că ți-e frică în astfel de momente, te strânge la pieptul lui și îți alungă gândurile chinuitoare, crezând că îți alungă de fapt teama de tunete și fulgere. Oare o să afle vreodată cineva ce e cu adevărat în sufletul tău, oare va afla vreodată cineva ideile care te bântuie în fiecare secundă ? Nu contează, acum frigul singurătății a fost alungat, cel puțin pentru moment. Trebuie să zâmbești, de fapt.. poți să zâmbești din nou.

Atunci credeam, acum..

         Am crezut întotdeauna că două persoane care se iubesc vor trece peste orice obstacol, că între ei nu se va pune niciodată o barieră și că vor continua să creadă în iubirea lor chiar dacă ceilalți nu le dau nicio șansă. Am crezut întotdeauna că atunci când iubești poți ierta orice, indiferent de gravitatea greșelii. Și am mai crezut că prima iubire nu se uită niciodată, că primele scrisori le păstrezi pentru totdeauna, că primul cadou va ocupa întotdeauna un loc important în camera ta, că fiecare detaliu va rămâne întipărit pentru totdeauna în mintea și inima ta.

         Dar acum îmi dau seama că am fost puțin naivă. Greșelile se plătesc, poate chiar mai scump când vine vorba despre iubire, detaliile sunt uitate cu timpul, promisiunile nu mai au nicio valoare, scrisorile rămân (în cel mai bun caz) aruncate într-un sertar dat uitării. Două persoane care se iubesc, dar care au greșit una față de cealaltă, nu vor fi întotdeauna împreună pentru că apar reproșurile, apar amintirile neplăcute.. apar neînțelegerile. Cred și acum că dacă cele două persoane își doresc foarte mult să rămână împreună, vor găsi o modalitate de a-și mai acorda încă o șansă, orice număr ar purta ea, dar lucrurile nu vor mai fi ca înainte, oricât de mult și-ar dori (sau nu!). Despre prima iubire nu știu ce să spun, încă mai (vreau să!)  cred că nu se uită niciodată, că se păstrează în adâncul sufletului și atât. Dar dacă este mai mult, dacă sentimentele acelea nu se vor stinge niciodată și vor arde cu o flacără micuță în fiecare zi câte puțin ?

         Poate că zâmbetul naiv pe care îl ai când îi surprinzi privirea nu va dispărea niciodată, poate că dorul care-l simți în fiecare zi nu se va domoli prea curând, poate că nici măcar fluturașii din stomac nu vor înceta prea curând, dar asta nu înseamnă că nu va trece niciodată..( sper). Dar vine un moment în care înțelegi că oricât de mult ai încerca nu mai are rost, că nu mai poți face nimic și renunți, renunți să trimiți mesaje, să-i mai scrii pe internet, să-l mai cauți în fiecare loc în care mergi.. încet-încet încerci să te desprinzi de amintirea persoanei pe care ai iubit-o și încă o mai iubești. Sunt momente în care cedezi, în care dorul și dorința de a-i auzi vocea învinge orice rațiune, cedezi.. sau poate nu.

       

Schimbări lente.

       Putem purta în fiecare zi câte o mască, una diferită în fiecare zi. Putem să le alternăm, sau puteam să ne axăm pe o singură mască. În timp, masca devine din ce în ce mai subțire, din ce în ce mai uzată, îți va ascunde tot mai puțin adevăratele trăsături și la un moment dat va ceda. Vor ceda toate și va mai rămâne doar adevărata ta față, care poate fi una frumoasă, dar pe care nu o va mai aprecia nimeni din moment ce masca ta a căzut înainte de a se termina balul. Am încercat și eu mai multe, dar de fiecare dată au cedat mult prea repede. Am rămas fără măști și mă simt mult prea fragilă, simt că și cea mai nevinovată privire râde de toate defectele mele, simt peste tot oameni care se apropie de mine în tăcere pentru a mă lovi, simt că în fiecare zi înnebunesc.

        Nu mi-au plăcut niciodată podurile, poate pentru că amețesc mult prea ușor. Dar astăzi mi-am găsit liniștea pe un pod. E atât de paradoxal cum îmi găsesc liniștea exact în ceea ce-mi provoacă cea mai mare teamă. Ar fi fost simplu să mai fac un pas, apoi.. totul s-ar fi sfârșit. Dar eu nu sunt o lașă, eu nu mai fug. Nu, de astăzi nu. Pentru că s-a terminat povestea în care iubirea și bunătatea câștigă pentru că până acum doar în cărți și în filme s-a întâmplat asta.

        Mi-a plăcut să spun „Te iubesc !” doar atunci când simțeam nevoia să o fac, doar atunci când simțeam asta cu adevărat, iar atunci când am spus-o cuiva, am spus-o din inimă și pentru că am simțit asta, nu pentru că am vrut să mă joc, nu pentru că am urmărit ceva. Am vrut să fac într-un fel cunoscute sentimentele mele, dar acum înțeleg că aceste două cuvinte nu mai au nicio valoare, că pentru unii sunt rostite în loc de „Bună ziua !”, că „Te iubesc”-ul trebuie demonstrat altfel, că în aceste momente cuvintele nu mai au nicio valoare.

        Și cum poate să-mi spună un străin că arăt rău, că dorința mea de a slăbi în prostie mă va duce direct în spital ? Cum poate să-mi spună un străin că se vede pe fața mea că pierd nopțile, că beau, că mă droghez ? Nu mă cunoaște, știe doar care îmi este numele, mă privește de la distanță și-mi aplică o etichetă greșită doar pentru că nu sunt așa cum vrea el să fiu. Și fiecare străin îți pune o altă etichetă, iar așa te trezești cu o mulțime de etichete false. Nu se gândește nimeni că poate ai o problemă, că poate nu tu vrei să slăbești așa mult, că poate cearcănele alea nu înseamnă nopți nedormite din cauza chefurilor, a băuturii și a drogurilor. Nu, nimeni nu se gândește înainte de a deschide gura, e atât de ușor să-i criticăm pe ceilalți și atât de greu să ne privim propria persoană. E atât de greu să ne ținem gura, e atât de greu să nu mai aplicăm niște etichete doar pentru că n-avem altceva mai bun de făcut.

        Schimbarea nu se realizează peste noapte, dar suntem într-o schimbare continuă, lentă. În fiecare zi ne lăsăm (sau nu) afectați de diverși factori care în timp conduc la schimbare. Și te trezești într-o zi că nu te mai recunoști. Dar ne schimbăm, cu toții.

In the silence of the night..

Adevărul este că nu știu ce se întâmplă cu mine. Luna a apărut pe cer și știu că ar fi momentul să ne iubim. Noi ne iubim doar când apare luna, ne iubim sub privirea ei rece, căci altfel ne-ar îngheța inimile. Dar în noaptea asta nu ești aici și poate că nici măcar nu vei veni.

Îmi las picioarele goale și calde să se răcească pe podeaua rece a camerei. Mă îndrept spre fereastră fredonând melodia care a devenit ca un fel de obsesie pentru mine, melodia care te cheamă, care de obicei te face să vii. Dar camera e goală în seara asta. Goală, chiar și cu mine în ea; fără tine și eu sunt goală, pe dinăuntru.

În noaptea aceasta am renunțat la tricoul alb, l-am luat pe cel roșu, chiar dacă nu îți place. Mi-e pielea prea albă pentru a purta tricoul alb, mi-e inima prea înfierbântată pentru a ascunde asta; trebuie să fac pentru prima dată ceva diferit. Oare știi ? Oare știi și de-asta nu vii ? Atunci e mai bine, e mai bine să fredonez singură melodia și să las stropii de ploaie împrăștiați de vânt să-mi atingă din când în când fața.

Noi nu ne iubim, cel puțin nu poate fi spus „iubim”. Noi avem un sentiment diferit, necunoscut celorlalți. Ești al meu, dar doar noaptea, când luna e plină și stropii de ploaie te aduc în brațele mele. Eu sunt a ta, în fiecare noapte întunecată, în care vântul nu mă lasă pe bancă și mă aduce în brațele tale. Suntem legați, în nopțile târzii în care șoaptele noastre devin una cu tăcerea de afară.

Știam că vei veni, știam asta. Dă-mi mâna și hai să dansăm. Să nu ne mai șoptim aceleași minciuni, să nu ne mai dăm iluzii false, noi știm că noaptea este a noastră, dar că ziua nu mai aparținem unul celuilalt. Iubește-mă în tăcere și hai să dansăm sub stropii de ploaie.

Fără teamă.

Undeva, în adâncul sufletului cu toții știm ce trebuie să facem, cu toții știm pentru ce merită să luptăm și ce nu merită. Dar câți dintre noi se uită vreodată atent acolo, câți dintre noi se opresc din fuga zilnică după niște nimicuri, pentru a se întreba ce-și doresc, ce trebuie să facă ?

Prea puțini, mult prea puțini. Sunt puțini cei care privesc în trecut doar pentru a învăța câte ceva de acolo, majoritatea se întorc pentru a-și redeschide rănile abia vindecate, pentru a refuza să-i dea drumul, mulți se agață de amintiri, fără să-și dea seama că timpul trece pe lângă ei fără să încerce să fie fericiți.

Și mai puțini au înțeles că nu există momente potrivite sau nepotrivite, ci doar alegeri. Noi alegem când e „momentul potrivit” și tot noi îl numim apoi „momentul nepotrivit” dacă lucrurile nu au decurs așa cum ne-am dorit.

Cu toții avem ocazia să spunem în fiecare zi ce gândim, avem ocazia să dăm viață ideilor noastre, dar ne împiedică teama de eșec. Ne este teamă că dacă spunem ceva greșit, nimeni nu ne va mai asculta vreodată, dar suntem oameni și niciunul dintre noi nu deține adevărul absolut, niciunul dintre noi nu are dreptate întotdeauna. Suntem diferiți, avem păreri și viziuni diferite, iar dacă cineva îți spune că nu ai dreptate ascultă-l dacă are argumente, ascultă-l cu atenție și încearcă să-i analizezi toate argumentele, să nu-l privești răutăcios și să nu crezi că vrea doar să-ți facă rău, poate că vrea să-ți deschidă ochii, să te facă să vezi unele lucruri pe care tu poate că nu le-ai observat până atunci; însă pe cei care-ți spun că nu ai dreptate și nu-ți aduc niciun argument, lasă-i, nu-i băga în seamă. Răutatea nu trebuie introdusă în viața ta, încearcă să te ferești de ea și de toți cei care o cultivă.

Amintește-ți în fiecare zi să te oprești pentru câteva minute din toate activitățile care te țin ocupat, să te oprești pentru câteva minute și să nu te mai gândești la tezele pe care le mai ai, la examenele de care ți-e groază, la banii care nu-ți ajung, la cea/cel care nu-ți răspunde cu aceleași sentimente, oprește-te pentru câteva minute din fuga pentru lucruri neesențiale și zâmbește privind în jurul tău spre lucrurile frumoase, privind spre toate detaliile care-ți scapă de fiecare dată când mergi încruntat pe stradă, grăbit spre școală, facultate, serviciu sau oriunde altundeva. Oprește-te pentru câteva minute și amintește-ți că ai un suflet de care trebuie să ai grijă și că trebuie să-i oferi lucruri frumoase, că trebuie să faci ceva și pentru fericirea lui. 

Lasă-ți ideile libere, lasă-ți visele să crească, lasă-ți cuvintele să fie cunoscute și de ceilalți. Să nu-ți fie teamă niciodată că vei da greș, câteodată câștigi, dar întotdeauna înveți câte ceva.

Mai avem multe de învățat.

                                                                  I am the kid with big big plans.

    

Ai să-nțelegi ?

Te-am așteptat atât de mult, încât mi-a venit să plâng. Credeam că și tu mă vei dezamăgi, că nici măcar tu nu-mi vei mai atinge pielea uscată. Te-am așteptat chiar acolo, lângă pomul pe care l-am plantat acum doi ani. Îți amintești că m-am supărat pe tine că nu veneai la timp și trebuia să car singură apă pentru a-l uda ? Dar să știi că te-am iubit și atunci, am iubit întotdeauna ceva ce pot avea doar pentru câteva minute, poate ore, din când în când. Și în acele câteva minute, ore, reușești să mă faci să zâmbesc, să alerg, să râd și să mă simt fericită. Dar astăzi ești rece, ți-au înghețat sentimentele ? Nu mai ai același parfum, mi-e dor de tine. De ce te îndepărtezi atât de repede ? Oare nu-ți place și ție să-mi simți fericirea că te am în sfârșit (doar) pentru mine ? Îmi dai energia de care am nevoie pentru a continua, nu mă părăsi și tu, iubește-mă noaptea târziu când ești singura alinare pe care o mai pot primi, ceartă-mă atunci când greșesc și vino atunci când sunt dezamăgită , fii singura mea alinare, singura mea iluzie.

Te rog să-mi asculți melodia chiar dacă nu am talent, ascult-o pentru că nu am mai împărțit-o cu nimeni, cu tine vreau să o împart, alături de tine vreau să sper, alături de tine vreau să stau, fie că e noapte, fie că e zi. Și e atât de bine să plâng când ești lângă mine, e ca și cum mi-aș elibera sentimentele, ca și cum aș lăsa totul undeva în spate și aș primi noi puteri pentru a continua.

Îți dai tu seama cât de mult însemni pentru mine ? Îți dai tu seama, oare, din niște simple cuvinte cât însemni pentru mine ? Și-ai să mă crezi dacă o să-ți spun că mă ascund uneori de tine sub o mască doar pentru că mi-e teamă de tot ce simt ? Ai să-nțelegi că uneori mi-e frică să-ți spun ce simt ? Și-ai să înțelegi că eu nu sunt cea care se pricepe la cuvinte ? Ai să-nțelegi ?

                                              Ai să-nțelegi, tu, dragă ploaie, cât de mult mi-ai lipsit ?