N-am titlu.

„Dragul meu telefon, dacă erau zile în care nu suportam ideea de a impune o distanță între noi, vreau să-ți spun că astăzi nu mă mai interesează unde ești; nu mă obosesc nici măcar să mă gândesc unde am fost ultima dată când te-am avut în mână.”

L-am lăsat, știam că e pe undeva, aruncat în vreun colț al casei, n-aveam nevoie de el, oricum nu mă căuta nimeni (important). Și dacă ar fi fost ceva cu adevărat important, dacă cineva chiar ar fi vrut să vorbească cu mine , persoana respectivă ar fi știut unde să mă găsească și fără un telefon, dar încă nu e nimeni care să știe asta. N-ar ști nimeni unde să mă caute dacă nu răspund la mesaje, dacă telefonul mi-e închis . Dacă îi pasă cuiva ? Dacă da, ei bine.. sunt persoane care știu să-și ascundă sentimentele foarte bine, dar nu prea cred. Nu știe nimeni că atunci când sunt tristă, sau foarte veselă am un singur loc în care mă duc, de parcă acolo m-ar aștepta cineva, sau ceva.

N-am nevoie nici acum de el, așa că îl las în continuare acolo unde este, poate că mâine dimineața îl voi căuta.. poate.

.....................................................................................................................................................................

Și când vine vorba despre tine, nimic nu mai este normal, nimic nu mai are vreun sens, totul se întâmplă mult prea repede, mă las ghidată de sentimente, fără să mai gândesc. Nu știu prea sigur ce simt pentru tine, dar nici nu vreau să aflu, din teamă.. da, sunt o fricoasă, dar niciodată n-am fost curajoasă când a fost vorba despre tine. 

Azi mi-e „perfect fără tine”, poate tocmai pentru că mi-am dat seama că nu mă ajută cu nimic dacă mă asculți, căci eu am nevoie de cuvintele tale, chiar dacă doar de asta ești în stare. Eu nu-s în stare decât să te iubesc, așa  cum știu eu, chiar dacă nu e ceea ce-ți dorești.. dar astăzi e mai bine fără tine.  

Mi-aș dori să plouă, să stau sub un copac și să ascult sunetul picăturilor de ploaie lovindu-se de pământ. Mi-ar plăcea să dansez în ploaie și să nu mă mai gândesc la nimic. Chiar mi-ar plăcea asta.

Fragmente..

„Vrei să-ți spun ce cred eu despre colțul acesta de lume în care ne aflăm ? Nici măcar nu știu ce cred, simt că nu aici e locul meu, simt că trebuie să plec de aici și să nu mă mai întorc niciodată. Locul meu nu e sub copacul acesta, pentru că tu nu m-ai chemat, am venit singură în speranța de a te găsi. Și te-am găsit , dar nu aici trebuie să fiu.”

„Aș vrea să fug, să pot ascunde adevărul, să pot ascunde sentimentele mele pentru tine, dar nu pot și sentimentele astea se transformă în niște demoni, care nu mă mai lasă să dorm, nu mă mai lasă să visez la altceva decât la tine. Mi-e dor de tine în fiecare zi și în același timp te urăsc.”

„Dacă mi-e bine ? Astăzi nu mi-e nici bine , dar nici rău; astăzi sunt indiferentă. M-am încăpățânat azi-noapte să închid ochii și să adorm, dar degeaba , e prima dată când sunt învinsă chiar așa. Nu-mi explic cum au trecut orele, una după alta, cum de țineam ochii închiși și pur și simplu nu puteam să adorm. Mi-era ciudă pe mine, apoi pe tine. Mi-e ciudă că ți-am spus să nu-mi răspunzi și mi-e ciudă pe tine că m-ai ascultat.”

„-Știi, eu doar te-am folosit, aveam nevoie doar de câteva momente de plăcere pentru a uita momentele de tristețe, dar acum trebuie să plec..

-Rămâi.. și eu am făcut asta.”

„-Îmi doresc să zbor.

-Atunci zbori.

-Nu știu cum.

-Închide ochii și dă-mi mâna. ”

„Locul acesta este locul meu; locul în care mă vei găsi de fiecare dată când sunt fericită, sau când am probleme. Locul acesta este a doua casă a mea, chiar dacă nu are un acoperiș, chiar dacă oricine poate veni aici; doar eu pot să-i văd adevărata frumusețe. Privește stelele, aici parcă sunt mai aproape de ele; uită-te acum și la lună, nu ți se pare că vrea să se apropie din ce în ce mai mult de noi ? ”

„-Astăzi am pierdut pe cineva.. 

-Pe cine ?

-Pe mine. Și nici măcar nu știu unde m-am pierdut; nu știu nici măcar când.. știu doar că nu mai sunt acolo unde eram înainte, nu mai sunt așa cum eram înainte.”

„Nu există nu pot, există nu vreau.”

Te rog să taci măcar pentru câteva minute, să asculți măcar o dată ce am de zis de la început până la sfârșit fără să mă întrerupi, fără să-mi arăți că tu știi mult mai multe decât mine. Taci și ascultă, chiar dacă după aceea mă vei contrazice.

Mă întrebi de ce nu vorbesc cu cineva atunci când mi se dă ocazia, de ce nu mă „descarc” atunci când cineva e dispus să mă asculte, dar nu te-ai întrebat niciodată care e persoana cu care vreau eu să vorbesc. Prefer să tac, oricum nimeni nu m-ar asculta, toți ar spune că mă înțeleg, dar nimeni n-ar încerca să facă asta într-adevăr pentru că nimănui nu-i pasă.

Te iei mereu de visele mele, îmi spui cât de nerealiste sunt, dar ce ? Eu m-am luat vreodată de visele tale , ți-am spus vreodată că nu trebuie să mai visezi, ți-am spus vreodată că e greșit să lupți pentru  tot ce-ți dorești ? Nu, pentru că nu e rău să visezi, nu e rău să-ți dorești mai mult. Cu toții ne luptăm în fiecare zi cu propriile dorințe și e greu, căci întotdeauna ne dorim să fim mai buni și mai buni, iar în acele momente ne simțim prea mici, prea nepricepuți. 

Nu-mi spune că n-ai stat nici măcar o dată să privești stelele și luna , noaptea .. târziu, căci nu te voi crede. Cu toții o facem.. unii mai des, alții mai rar. 

De ce alergăm după lucrurile care nu ne fac fericiți, de ce luptăm să arătăm tuturor cine suntem ? Nu lor trebuie să le demonstrăm. Nici acum nu crede nimeni că aș putea scrie, toți mă privesc ciudat când le spun că mie chiar îmi place să fac asta. Ieri mi s-a spus „La vârsta ta, toți scriu. Îți va trece.”, și dacă nu, și dacă nu-mi va trece și dacă mie chiar îmi place să fac asa ?! La asta nu se gândește nimeni ? De-ar ști cât de mult s-a schimbat pitica aia care scria compuneri de maxim 10 propoziții, care avea propoziții de maxim 3 cuvinte sau cât de mult îi place să citească acum. Dar nu-i nimic, eu continui să scriu, chiar dacă ție nu-ți place cum o fac, chiar dacă nu găsești nimic special în asta, mie îmi place.. și mă face să mă simt bine.

Nimeni n-a crezut în mine când le-am spus că mi-ar plăcea să merg la concursul acela de teatru, toți m-au privit într-un mod care m-a rănit mult atunci; mi s-a spus că nu am talent, că nu am ce căuta acolo și am muncit mai mult, luni întregi n-am știut altceva în-afară de repetiții. Și am reușit, am ajuns acolo, la concurs și am luat locul 3 pe țară, destul de bine pentru cineva care n-are talent, zic eu. 

Când am vrut să învăț să cânt la chitară , părinții mei nici n-au vrut să audă de așa ceva, credeau că e doar un moft de moment, așa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât să învăț singură, mergând de câte ori apucam la verișoara mea care avea o chitară. După ceva timp și-au dat seama că nu e doar un moft și m-au sprijinit( de ce trebuie să se întâmple mereu așa ?).

N-a crezut nimeni în mine când am spus că voi intra în echipa de volei, din cauza înălțimii mele; am reușit să fac și asta. 

Sunt doar trei întâmplări, ar mai fi și altele, dar n-are rost să te plictisesc.

Așa că nu te lua după ceilalți, nu-i asculta. Dacă îți dorești să faci ceva, fă-o ,luptă pentru visele tale. Nu lăsa timpul să treacă pur și simplu, fă în așa fel ca atunci când te gândești la trecut să nu te gândești cu regret. 

„Uneori se întâmplă să câștigi , alteori să înveți.”

Nu-mi pasă

Astăzi.. nici măcar nu știu ce să spun despre ziua de astăzi, deocamdată toate bune și frumoase și sper că nu va fi nimeni care să-mi strice starea asta, sper să fiu eu destul de inteligentă să nu mă mai las afectată de toate prostiile; dar de fapt aici nu este vorba despre inteligență, e vorba despre sentimente.

Mi-era dor să mă plimb cu cea mai importantă persoană din viața mea, mi-era dor să povestim toate prostiile posibile și să-i spun tot ce gândesc. Mi-era dor să mergem împreună prin iarba mult prea mare, printre floricele și să râdem atât de mult încât să ne îmbujorăm. Alături de această persoană toate gândurile rele dispar și mă calmez oricât de nervoasă aș fi; persoana asta m-a învățat să iubesc, m-a învățat că trebuie să lupt pentru ceea ce-mi doresc, dar niciodată să nu fac ceva de care ar putea să-mi fie rușine vreodată. Mi-a spus că orice aș face, crede în mine și că mă va sprijini indiferent de situație;mi-a dat puterea de a merge mai departe.

Și nu te gândi la vreun „el”, căci e vorba de mama.

Aș putea scrie rânduri întregi despre starea de bine pe care o am astăzi, dar nimănui nu i-ar păsa. De fapt, nimănui nu-i pasă niciodată, nici  măcar atunci când ești trist, e doar sentimentul acela pe care-l ai când altcineva spune exact ce simți tu, când altcineva îți descrie perfect sentimentele. Și de fapt, doar avem impresia că cineva ne descrie perfect sentimentele, căci două persoane nu pot simți în același fel, nu pot avea aceleași sentimente.

Dar știți ce se întâmplă ? Atunci când suntem triști putem descrie în mii de cuvinte starea noastră, putem scrie fără să ne oprim, zile și nopți întregi, dar atunci când suntem fericiți e mai greu, ne găsim cuvintele mai greu, totul pare prea frumos pentru a putea fi descris.

Ți-ar păsa ție dacă ți-aș povesti că m-am îndreptat spre casă cu zâmbetul pe buze doar pentru că pomii au înflorit , sau doar pentru că am văzut doi fluturași ? Probabil că vei râde dacă îți voi spune că am încercat să prind un fluturaș; știu , a mai făcut-o cineva, dar crezi că mie îmi pasă ?

Nu. Mie nu îmi pasă de ce spui tu, sau ce spune el sau ea. Mie nu-mi pasă că nu-ți place cum îmi stă cu părul prins în coadă, nu-mi pasă că nu-ți plac bluzele mele largi și cu atât  mai mult nu-mi pasă că tu râzi de mine, căci tu nu mă vei înțelege niciodată, nu-mi vei înțelege niciodată stările pentru că nu ești în sufletul și corpul meu.

Doi prichindei.

Totul a început săptămâna trecută. Într-o dimineață, mergând grăbită spre școală, doi prichindei, o fetiță și un băiețel, stăteau la trecerea de pietoni și așteptau să îi lase cineva să treacă; păreau atât de micuți încât nu le-aș fi dat nici 5 ani, dar da, au 5 anișori; sunt gemeni și sunt cei mai adorabili copilași pe care-i cunosc, ei sunt cei care îmi fac diminețile mai frumoase. Micuța m-a rugat să-i ajut să treacă strada, și n-aș fi avut cum să-i refuz, pur și simplu nu mă lăsa inima. În următoarea dimineață, s-a întâmplat să plec mai târziu de acasă, doar pentru că sunt mult prea leneșă și cele 5 minute în plus dimineața se transformă în cel puțin 15 minute. I-am întâlnit din nou; i-am luat de mânuță pe fiecare în parte și am traversat strada cu ei. Din dimineața aceea îi aștept în fiecare zi și traversez strada cu ei de mână, merg câteva minute cu ei (chiar dacă asta înseamnă să merg în direcția opusă școlii mele) și îi ascult povestind tot felul de întâmplări care mă fac să-i ador din ce în ce mai mult. Întotdeauna mi-au plăcut copiii, sunt plini de viață și sunt atât de naivi,atât de sinceri.

Îmi pare așa rău de ei, că sunt așa micuți și merg singuri dintr-un capăt al orașului în celălalt capăt. O singură dată i-am întrebat de părinții lor, dar nu au răspuns nimic; am înțeles că e mai bine să nu le mai pun întrebări și am devenit „fata care îi ascultă câteva minute în fiecare dimineață”. Nu îmi pasă că după ce mă îndepărtez de ei o iau aproape în fugă spre școală pentru ajunge măcar la 7:55, ei mă fac să zâmbesc în fiecare dimineață și trebuie să recunosc că am o maaaare slăbiciune pentru prichindei. Sunt atât de drăguți când nu-mi pronunță numele, doar pentru că nu-l spun nici acum prea bine pe „r”. În dimineața aceasta mi-au spus că și-ar dori să fiu surioara lor mai mare, ce pot să spun.. și eu mi-aș dori asta.

Și știți ce-mi mai place la ei ? Că mă întreabă „Cum a fost ieri la școală?” , mă întreabă dacă mă simt bine sau dacă mi-este frig, întrebări pe care nu le-am mai auzit de la nimeni de foarte mult timp, de prea mult aș putea spune. Cunosc foarte multe persoane care ar spune că pur și simplu am înnebunit; că-mi pierd timpul cu niște necunoscuți, dar ei nu mai sunt niște necunoscuți, ei fac parte din diminețile mele, ei îmi înveselesc ziua chiar de dimineață; și poate că atunci când vor crește își vor mai aminti de mine..„fata care îi ajută să treacă strada dimineața”. Îmi amintesc că băiețelul mi-a spus foarte bucuros într-o dimineață că de când merg cu ei nu mai întârzie la grădiniță, că în sfârșit nu mai sunt certați.

Pentru a primi ajutor, trebuie în primul rând să recunoaștem că avem nevoie, apoi să-l cerem. Îmi place să ajut oamenii, dar nu poți ajuta pe nimeni dacă nu te lasă să o faci. Nu e rușinos să cerem ajutor, nu e rușinos să ajutăm pe cineva, rușinos e să refuzăm să oferim ajutorul acolo unde ni se cere.

Negru.

Masca jos, acum !

Am rămas dezbrăcată în fața ta și în fața lunii; dar nu fără haine, ci fără zidul pe care l-am ridicat între noi din orgoliu, uite-mă, stau în fața ta, gata să-ți mărturisesc adevărul la fiecare întrebare pe care mi-o pui. Da, în seara asta asta voi face. Nu-mi este teamă să-ți spun ce simt, mi-este teamă doar de ceea ce vei spune tu.. dar acum taci, nu vreau să ascult, lasă-mă să termin.

Nu ai vrut niciodată să încerci să-mi înțelegi sentimentele, nu, n-ai vrut niciodată să încerci să te pui în locul meu, nu te condamn, nici eu nu am încercat să mă pun în locul tău; suntem chit. Mi se părea imposibil să-ți spun asta, dar știi , te înțeleg. Da, chiar o fac. N-ai fost egoist, nu.. eu am fost cea egoistă, eu n-am știut niciodată să ascult ce aveai de zis; te-am învinovățit întotdeauna pentru că era mai ușor, pentru că eram obișnuită să găsesc vinovați, în loc să-mi asum greșelile. Da, am greșit și cred că este pentru prima dată când recunosc asta, sincer.

Taci, nu mai spune nimic; ai strica totul. Cuvintele au stricat tot, cuvintele mele, apoi ale tale. Da, eu sunt cea vinovată din nou. Și eu aș fi plecat dacă aș fi fost în locul tău, nu mi-ar fi păsat și nu, nu ți-aș fi fost alături pentru că sunt defectă. Credeam că.. e vina ta, că tu ai fost.. vinovat.. nu , nu ai fost doar tu.. și luna mă privește pe fereastră.. și tu nu ești; și nu citești asta.. ești departe. 

Tu alegi

Caietele mă așteaptă răbdătoare pe masă, însă timpul nu stă după mine; mie nu-mi pasă, ca de obicei, las totul pentru ultimele ore și petrec cât mai mult timp scriind rânduri pe care recitindu-le le șterg pentru că mi se par mult prea banale. Prefer să citesc o carte, sau alte bloguri în loc să-mi petrec după-amiaza făcând exerciții la matematică. Bun, păi și atunci ce caut la mate-info, nu ? Nu prea știu, de la un timp nu prea mai știu ce-mi doresc, îmi place matematica și totuși nu-mi mai place la fel de mult ca înainte; nimic nu-mi mai place la fel de mult ca înainte.

Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai dezamăgită de adolescenți; nu mai poți merge liniștit pe stradă că te trezești cu câțiva „deștepți” în spatele tău care n-au altceva mai bun de făcut decât să se bage în seamă cu tine, dar tu îi lași vorbind singuri până își dau seama cât de penibili sunt. Într-o vreme îmi era frică de ei, mă feream și încercam să trec neobservată, acum nu-mi mai este frică de ei, mi-e scârbă. Ce pot să zic, râd singuri de prostia lor.. Ah, și îi detest pe cei care fluieră după fete, să fluiere după câini, nu după fete.

Nesimțirea crește în fiecare zi; respectul dispare. Și eu.. eu nu-mi găsesc locul printre ei.

 De școală nu mai e nevoie să comentez, oricum dacă aș începe n-aș mai termina și aș deveni plictisitoare, mai plictisitoare decât sunt chiar acum.

Am mai spus-o și o voi spune de câte ori îmi va veni să o fac: mi-e dor să văd fețe fericite în jurul meu, mi-e dor de tot ce înseamnă copilărie, pentru că e prea multă răutate, prea multă invidie, prea multă nesimțire. Unde sunt toți cei care luptă pentru dreptate, pentru libertate, unde.. unde sunteți voi ? Unde sunt visele pentru care ar trebui să luptăm ? De ce v-ați închis într-o cameră pe care o umpleți în fiecare zi cu tristețe, cu amintiri neplăcute , de ce vă otrăviți singuri sufletul, de ce nu încercați să fiți mai buni, de ce nu încercați să gândiți altfel, de ce nu încercați să vedeți și părțile bune ale „lucrurilor” ? 

Hai să lăsăm răutatea asta deoparte măcar pentru puțin timp, să ne bucurăm din nimicuri, să zâmbim mai des.

Ultima cafea împreună

       Știam din prima clipa în care s-a oprit în spatele meu că e acolo; i-am simțit parfumul și n-aș fi putut să mă înșel, era singurul care s-ar fi oprit în spatele meu fără să spună vreun cuvânt. Dar scenariul a fost schimbat de data aceasta, mâna i s-a plimbat pe umărul meu, îi simțeam degetele înghețate chiar și prin bluză. Știam că o cafea avea să-i prindă bine, însă n-am îndrăznit să mă întorc, n-am îndrăznit nici măcar să mă mișc. Cu mâna cealaltă mi-a cuprins mijlocul și m-a tras mai aproape de el, șoptindu-mi din nou obișnuitele minciuni; căci amândoi eram dependenți de aceste minciuni, ne hrăneam în fiecare zi cu ele, iar când eram sătui uitam de existența celuilalt, revenind la același joc din nou când eram înfometați.

       Dar de data aceasta nu l-am lăsat să-și interpreteze rolul până la sfârșit, l-am lăsat în mijlocul camerei cu brațele goale. Cu două cafele fierbinți, îmbrăcată în cămașa lui, i-am cerut să mă asculte.. pentru ultima dată. Nu mai suportam, nu mai suportam jocul acela stupid; jocul dragostei, cum îl numisem chiar cu o seară înainte în jurnal. Aveam nevoie de aer, aveam nevoie de o persoană care să înțeleagă că nu sunt un obiect pe care-l poate folosi când are chef, că am sentimente și că.. nu mai sunt la fel de naivă. Și mai voiam să-i spun că am reușit, că am realizat ceea ce mi-am propus, voiam să-mi împart bucuria cu el.. pentru că încă mai credeam în minciunile lui, voiam să cred.

       Dar el nu mă asculta, indiferența i se citea pe față, el.. nu mai era acolo. Atunci de ce să mai rămân eu ? De ce să nu alung toate astea din viața mea, de ce să nu fac o fereastră în plus dacă am o cameră întunecată ? L-am alungat, i-am alungat minciunile, atingerile, am alungat chiar și amintirea lui, am înlocuit parfumul lui cu cel al zambilelor; momentele petrecute în brațele sale le-am înlocuit cu momentele în care am ales să călătoresc prin alte lumi, prin intermediul cărților. În scurt timp, avea să devină doar un „el” de care aveam să-mi amintesc din când în când.

      

                   

      Viața merge mai departe, tu trebuie să mergi mai departe. Întotdeauna poți, trebuie doar să vrei. Uneori e mai bine să renunți, să renunți la tot ce-ți face rău.

Noaptea fantomelor

          A intrat în casa cufundată în tăcere. Astăzi, după mult timp, simțea oboseala și știa că avea să își petreacă toată noaptea gândindu-se la tot ce s-ar fi putut întâmpla, știa că deși este foarte obosită nu va putea închide ochii fără să fie urmărită de privirea lui, de toate cuvintele pe care le-ar fi putut spus.. dar pe care le ținea doar pentru el, la fel ca de fiecare dată.

            Cu mișcări leneșe și-a făcut un ceai și a ales fotoliul pentru a-și odihni puțin picioarele după plimbarea lungă pe care a făcut-o. S-a plimbat toată ziua, n-a simțit nevoia să facă altceva, așa că și-a ascultat pur și simplu inima. A închis ochii și și-a lăsat capul ușor pe spate, încet și-a desfăcut cămașa și și-a dezgolit umerii, știa că dacă el ar fi fost acolo ar fi avut parte de puțin masaj, dar acum trebuia să se mulțumească doar cu amintirea mâinilor bărbatului iubit pe umerii săi. Fredonând melodia pe care i-a dat-o el,  pentru prima dată când s-au despărțit a lăsat câteva lacrimi să-i cunoască obrajii. Lăsându-se în brațele amintirilor, a ales să-și petreaca noaptea în acel fotoliu și să revadă fiecare moment alături de el; totul părea atât de perfect în acele momente.. și nu s-ar fi gândit niciodată că totul s-ar putea termina, își dorea prea mult ca fetița pe care o va avea să semene cu el, își amintea chiar și acum toate grijiile pe care și le-a făcut de fiecare dată când el era plecat într-un loc nou, sau de fiecare dată când știa că e înconjurat de multe fete; îi era teamă întotdeauna că poate „alta” va observa cât este el de minunat, iar el.. va găsi o „alta” pe care s-o iubească, o „alta” mai bună. Își mai amintea și „plimbările” pe care le făcea în jurul locului unde el stătea doar pentru a-i vedea umbra de la distanță. Aceasta era seara amintirilor, seara fantomelor, căci el s-a transformat într-o fantomă care și-a găsit locuința în sufletul ei și deși nu și-a plătit chiria de prea mult timp, nimeni nu e destul de puternic pentru a-l scoate „în stradă”.

            Ar fi putut să-și promită din nou că-l va scoate din sufletul său, ar fi putut să-și spună din nou că dacă nu-l va mai vedea o vreme îl va uita.. doar că în seara aceea nici ea nu mai credea, nu mai putea crede asta, căci în acele lungi ore în care ea s-a gândit la toate clipele alături de el, el era chiar în fotoliul alăturat, îi înțelegea tăcerea și îi citea gândurile. A venit odată cu luna și s-a așezat lângă ea fără să scoată vreun cuvânt. Lăsând amintirile la o parte, s-a ridicat din fotoliu și a pășit timidă spre el.. povestea avea să se schimbe de data aceasta, căci după ce ea i-a dăruit și ultima bucățică din ea care-i mai rămăsese, el a plecat pentru totdeauna.. iar ea, ea încă mai stă în fotoliul acela și se luptă cu fantoma care refuză să o părăsească..

Ultima „scrisoare”

            Am scris sute de rânduri despre tine, m-am mințit în fiecare zi că va fi bine, m-am mințit că undeva în adâncul sufletului tău simți ceva pentru mine. Ei bine, astăzi am ajuns la capătul puterilor, astăzi nu mai pot scrie la fel ca ieri, pentru că simt că toate sentimentele astea pentru tine s-au unit în ideea de a-mi distruge liniștea, de a-mi distruge orele de somn la care țineam atât de mult cândva.. și nu , nu voi mai pierde nicio noapte așteptând mesajul tău în zadar, nu voi mai spera  că te gândești la mine sau că simți ceva pentru mine. Și nu-s tristă, nici măcar nu-mi pare rău, și nu e nici măcar regretul că eu am fost cea care s-a gândit întotdeauna la tine, eu am fost cea care s-a agățat cu disperare de fiecare cuvânt, eu am fost cea care a sperat până când s-a izbit de realitate.

            Mi-am privit picioarele, mâinile, corpul în general, e plin de lovituri, vânătăi, exact așa cum era când eram și mai mică, dar nu ele sunt cele care mă dor când pun capul pe pernă. Am scris datorită ție, poate că datorită ție am ajuns aici, poate că datorită ție sunt așa cum sunt astăzi. Și îți mulțumesc, căci am învățat să nu mai mint, am învățat să visez și să lupt. Te-am iubit și nu voi uita niciodată nici măcar un moment, nu voi uita că îmi spuneai „micuțo” și nu voi uita nici ce spuneai după „te iubesc”, chiar dacă tu probabil că ai făcut-o.

           

            Acum cred doar că trebuie să merg mai departe, cred doar că vei rămâne mereu acolo, într-un colțișor(mai mare)al inimii mele.

Și-ți doresc să fii la fel de fericit ca mine, îți doresc să găsești fericirea în „lucrurile” cu adevărat importante și-ți mai doresc și să-ți găsești fata viselor tale. Meriți. Merităm amândoi să fim fericiți.

                                                       Cu drag , eu, cea care te-a iubit și încă o mai face.. dar shh.. 

Împreună

                        Vrei să-mi dai mâna și să mă lași să te conduc spre lumea mea ? Dă-mi mâna și lasă-mă pentru o zi să-ți arăt fiecare părticică din mine, ascultă-mă și nu râde când îți dezvălui și cele mai ascunse dorințe ale mele.. doar ascultă-mă și zâmbește-mi.

                    ..............................................

             L-aș lua de mână și aș alerga cu el după fluturași, chiar dacă nu i-aș prinde, chiar dacă aș părea doar un copil mic, dar asta mă face fericită, îmi plac fluturașii, îmi place să alerg până când nu mai pot și cad obosită în iarba plină de flori.. Iar el ar sta lângă mine și m-ar ține în continuare de mână, mi-ar zâmbi, dar nu mi-ar spune nimic.. M-aș cuibări la pieptul lui și aș lăsa razele de soare să ne încălzească, aș închide ochii și m-aș odihni în brațele sale fără să-mi fie teamă de ceva; în brațele sale m-aș simți protejată, poate chiar iubită.

             I-aș povesti tot ce am pe suflet, i-aș spune cât de mult îmi plac fluturașii, cât de dor mi-e de copilărie și cât de mult mă bucur din toate lucrurile micuțe care mi se întâmplă în fiecare zi, i-aș spune cât de bine îi stă în tricoul alb și cât de mult îmi place cămașa sa cu roșu, alb și negru. Nu i-aș promite nimic, nu i-aș vorbi despre viitor, ar fi doar momentul acela și aș profita de el cât de mult aș putea. I-aș dăruit fiecare parte din sufletul meu, fără să-mi fie teamă că l-ar putea considera o minge cu care se poate juca, nu mi-ar fi teamă de cuvintele pe care le-ar rosti, pentru că știu că nu ar putea strica un moment atât de perfect.

             Nu visez la vacanțe scumpe alături de el, nu visez la o casă cu piscină, nici măcar la toate cadourile pe care ar putea să mi le facă, visez doar să fim împreună, oriunde..doar împreună. Cadoul perfect pe care mi-l poate face e dragostea lui, iar vacanțele „scumpe” ar fi momentele petrecute alături de el, nu mă interesează dacă am sta într-un oraș foarte aglomerat, sau pe un munte, izolați de ceilalți, l-aș urma oriunde.. pentru că acolo unde e el, e și fericirea mea. I-aș cânta „melodia noastră” în fiecare seară înainte să adorm, chiar dacă vocea nu mă ajută prea mult. Lângă el aș fi o persoană mai bună și gândurile negre nu ar mai îndrăzni să apară.

       ................................................................................

                    Dar acesta este încă un vis păstrat în cutia cu vise, încă un vis pe care nu-l voi putea realiza, pot doar să visez în continuare.. și asta mă face să zâmbesc, într-o zi atât de frumoasă, sub razele soarelui, întinsă pe iarbă.. visul acesta e cel mai frumos pe care-l pot avea.

Îndrăznește să fii diferit

Mă uit în fiecare zi în jurul meu și văd fetele de vârsta mea cu ultimul tip de telefon, cu cele mai noi modele de haine, cu unghiile făcute diferit aproape în fiecare zi, cu tenul acoperit de tone de machiaj, fete cu țigara în mână, fete care își pun poze pe facebook doar pentru a strânge peste 200 de likes. Dacă nu ești îmbrăcată cu ce este la modă acum , dacă nu ai cel mai nou model de telefon, dacă nu te machiezi, dacă nu ai poze cu peste 200 de likes și dacă nu fumezi nu ești de-a lor, ești doar încă o ratată. Dacă îți place să citești și vrei să faci ceva pentru viața ta, ești o tocilară.

Pentru ele nu am nimic interesant de spus pentru că nu știu toate bârfele, pentru că nu mă interesează relația lui X cu Y, sunt încă una care nu reprezintă niciun „pericol” pentru ele. Pentru ei, pentru băieți, sunt genul de fată care nu trezește nici cel mai mic interes, pentru ei sunt „urâtă” doar pentru că nu port fuste și rochițe cu o palmă sub fund, nu am bluze cu decolteuri până la  buric și mă îmbrac sport, cât mai comod, că doar nu mă duc la școală ca să „agăț”.

M-am schimbat în momentul în care mi-am dat seama că eu nu-mi doresc ca un băiat să stea cu mine doar pentru corpul meu. Mi-am dat seama că am greșit atunci când am ales sutienul cu push-up pentru a da impresia că am pieptul mai mare, am greșit atunci când am crezut că-l voi ține lângă mine dacă îl voi atrage cu corpul meu. Am renunțat la sutienul cu push-up, am renunțat la ideile pe care le aveam pentru că mi-am dat seama cât de mult greșeam. Pentru că vreau să cred și încă mai cred că există băieți care nu se îndrăgostesc doar de pieptul și fundul unei fete, că mai există și băieți romantici care visează la o fată cu care să doarmă pur și simplu, nu să se culce cu prima ocazie cu ea, pentru că băiatul viselor mele mă iubește pentru toate ideile prostești pe care le am, pentru toate sentimentele de care sunt capabilă.

Îmi place să port rochițe, îmi place să-mi las părul pe spate și să-l prind din când în când doar cu o agrafă, îmi place să fiu aranjată și îmi place să mă simt frumoasă, dar eu mă simt frumoasă și în niște pantaloni sport cu un tricou, pentru că frumusețea vine din interior(da, eu chiar cred asta). Mă simt bine când cânt cântece pentru copii mici, mă simt bine când toată lumea are impresia că sunt doar o biată nebună.. pentru că de fapt ei sunt doar nefericiți, ei nu știu să se mai bucure.. ei știu doar să critice, știu doar să mintă.. să fie toți la fel. Nimeni nu îndrăznește să fie diferit, de parcă ar fi greșit să-ți dorești să fii altfel . 

Happiness.

Hai să fim din nou copii, hai să alergăm fără să ne dăm seama că noaptea vrea să ne ajungă, hai să uităm că există probleme, răutate și orice ar putea să ne facă rău. Hai să zâmbim din nou din toată inima. Îmi doresc asta pentru mine.. și pentru tine.

Flori..flori.. atât de multe flori ! Le ador, ador să le am în fiecare cameră a casei, ador să le privesc, să le îngrijesc. Iubesc florile, pentru fragilitatea lor, pentru frumusețea lor.. pentru că dansează sub stropii de ploaie, pentru că și ele se iubesc între ele.. vreau să cred asta, chiar dacă par nebună.

Îmi iubesc părul, chiar dacă e scurt față de cum era cândva, chiar dacă atunci când îmi trec mâna prin el nu mai durează atât de mult, chiar dacă atunci când îmi las peria să-mi aranjeze firele rebele termin mult mai repede.. îmi iubesc părul dimineața, sub razele soarelui când mă îndrept grăbită spre școală și zâmbesc când văd câte un bătrânel ducându-și nepoțelul la grădiniță. Îmi plac atât de mult bătrâneii aceștia care îți transmit atât de multă căldură printr-un simplu zâmbet. 

Dar cel mai mult îmi plac momentele în care mi-e bine, în care îmi vine să râd și mă simt liberă .. pentru că așa mă simt acum. Liberă, de parcă aș fi scăpat de o povară care nu mă mai lăsa să respir.. și nu știu sigur dacă e din cauza școlii sau e pur și simplu ceva care vine din interiorul meu.

Mă bucur atât de mult că dimineața pot merge pe jos, că în sfârșit e cald și văd atâtea fețe.. fețe care mă inspiră, care îmi dau idei pentru a compune, fețe prietenoase.. sau mai puțin prietenoase. Văd persoane încruntate.. și de-odată realizez că așa sunt și eu.. atât de ușor mi se poate schimba expresia feței.. de parcă n-aș putea-o controla. Nu, nu mă prea pricep la asta. 

Dar să ne bucurăm de primăvară, de căldură, de flori, de tot ce e frumos , căci buzele îmi sunt unite într-un zâmbet, inima e bucuroasă , iar cuvintele pur și simplu nu pot descrie ce simt, poate că e fericire.

Evadare

L-am privit din nou plecând, îndepărtându-se de mine, după doar două secunde în care m-a privit fără să aibă vreo expresie. Nici măcar nu am fost în stare să schițez un zâmbet, oricât de fals ar fi fost el, n-am avut curajul nici măcar să-mi ridic ochii pentru a-i întâlni pe ai lui. Brusc, dorința mea de a-l avea în fața mea a dispărut, toate gândurile care m-au tulburat de când l-am văzut la distanță,cu doar o oră înainte, se aflau undeva departe. Am încetat să mă mai întreb cum ar arăta dimineața când se trezește, sau cum s-ar purta cu mine dacă m-ar iubi. Pentru că eu nu mai am aceleași sentimente.

Am vrut să-l privesc câteva minute pentru a mă convinge, pentru a fi sigură că nu mi se pare.. și am descoperit că pur și simplu gândurile alea dispar când îl văd, pentru că în momentele acelea îmi amintesc chiar și cel mai neimportant gest pe care l-a făcut, îmi amintesc fiecare cuvânt urât pe care l-a rostit, fiecare jignire. Prea mult timp am încercat să mă agăț de amintirea celui care era odată, prea mult timp am fost.. legată de trecut,legată de amintirea celei care eram eu..odată.

 Nu, de data aceasta nu pot uita unele cuvinte și nu îmi mai dau voie să trăiesc în trecut. Totul se schimbă cu trecerea timpului.. și sper că peste câțiva ani, dacă ne vom întâlni, să ne oprim la o cafea și să povestim, dar nimic mai mult.

O să păstrez toate amintirile plăcute în sufletul meu, iar pe cele urâte le voi alunga, îl voi păstra și pe el în sufletul meu, ca ceea ce este : prima mea iubire, dar voi merge mai departe.

În sfârșit am reușit să evadez din propria închisoare.

Tu decizi.

„Toate hotărârile importante trebuie să le iei singur, din adâncul individualității tale, fără influența altora”

Mi-a plăcut întotdeauna să ascult păreri, să aflu cum gândesc unii oameni, mi-a plăcut să cer sfaturi, deși foarte rar le-am și aplicat, poate că e vorba doar despre profit. Da, sunt o mică profitoare, pentru că sunt atentă la tot ce mi se spune, păstrez câte un loc pentru fiecare cuvânt. 

De ce nu aplic sfaturile primite când vine vorba despre decizii importante ? Interesant, dar niciodată nu m-am gândit la asta până acum. Mereu am considerat că e bine să asculți și părerea celorlalți, dar că tu ești singurul care poate decide, până la urmă este viața ta, sunt alegerile tale.

Poate că am greșit de foarte multe ori, poate că totul ar fi fost mult mai frumos acum dacă aș fi ascultat de unele persoane, dar cine mi-ar fi putut garanta asta ? Nu sunt genul de persoană care riscă tot ce are.. pentru o iluzie, nu mai sunt acest gen de persoană.

Așa că.. deciziile importante trebuie să le luăm singuri.

Retragere

„Şi da, plănuiesc să iert şi să uit.
Să iert cât de oarbă am fost şi să te uit.”

Da, asta plănuiesc să fac, căci m-am săturat de toate nopțile nedormite în care mintea mea se cuibărea lângă el în pat. Am obosit să-l caut cu privirea de fiecare dată când știu că e în preajma mea, am obosit să mă mint că a simțit ceva pentru mine, căci atunci când ții la o persoană nu o rănești, nu-i spui cuvinte care dor, nu te porți cu ea ca și cum ar fi un nimic.

Poate că acum mor de dorința de a-i scrie un mesaj, poate că mi-e dor de vocea lui.. și poate că-mi doresc din toată inima să stau la el în brațe, dar unde rămân toate promisiunile încălcate, unde rămân toate cuvintele urâte, visele omorâte și iluziile false ? Au rămas în inima mea și au lăsat o rană pe care n-am nevoie de sare, iar el exact asta este pentru mine : sarea de pe rană.

Atâtea griji pentru viitor, atâtea întrebări fără răspuns, atâtea temeri.. pentru ce ? Pentru nimic, căci acum s-a terminat. 

Ce-mi doresc cu adevărat în aceste momente ? Liniște, asta e tot ce-mi doresc. Aș putea să stau nopți întregi să fac scenarii cu „noi”, aș putea să scriu pagini întregi despre el, aș putea pur și simplu să vorbesc într-una despre el, dar nu-mi mai doresc asta. Îmi doresc să-l uit, mai bine spus îmi doresc să uit de iubirea pe care i-o port. 

Banal. Mi se pare atât de banal tot ce am scris, lipsit de „interesant”. 

O zi atât de frumoasă.. și eu atât de urâtă pe interior. O zi în care am reușit, mi-am depășit limitele. Am câștigat o luptă, am muncit și am obținut. Știu că am puterea necesară să fac asta și în cazul „lui”. 

-Eu.

Gol.

„Astăzi, dăruieşte-i unui străin unul dintre zâmbetele tale. S-ar putea să fie singura rază de soare pe care o vede întreaga zi.”

O dimineață atât de frumoasă.. și totuși atât de multe fețe care trădează răutate, oboseală, stres, nervi, indiferență. Prea puține fețe care să trădeze fericirea, prea puține zâmbete pe buzelor celor care se plimbă, prea multă răutate în jurul nostru.

Cu toate că am trecut pe lângă foarte multe persoane astăzi și le-am zâmbit la fiecare în parte, n-am primit nici măcar 3 zâmbete înapoi. Probabil că lumea mă considera nebună, dar cu geantă pe umăr, cu geacă într-o mână și un buchet de flori în cealaltă mână mie această zi mi se părea una dintre cele mai frumoase zile. În sfârșit se simte primăvara, însă fericirea de pe fețele oamenilor lipsește cu desăvârșire.

În fiecare zi sunt făcute din ce în ce mai multe nedreptăți, privesc spre profesorii care sunt considerați cinstiți, spre acei profesori care ne țin nouă teorie să fim corecți și să facem ceva pentru a schimba tot ce se întâmplă în ziua de astăzi, dar după două secunde uită de toate cuvintele rostite, de toate frazele învățate pe de rost chiar și de ei și fac alte și alte nedreptăți. Ne învață să pierdem timpul, să stăm în liniște și să facem ce vrem doar pentru a-și termina puțina „treabă” pe care o au. Ni se vorbește despre corectitudine , dar suntem furați pe față. 

Astăzi nu am suportat să mai stau în casă, nu am mai privit cerul doar de după o fereastră, nu am ascultat câtecul păsărelelor stând întinsă în pat. Am lăsat buchetul de flori pe canapea însoțit de un bilețel scurt. „Pentru mama”. Doar atât, astăzi nu mă simt în stare de mai mult. Am fugit, am fugit spre locul în care mă simt bine. Atât de aproape de mine și totuși vizitat atât de rar. 

Stând pe o bancă, un bătrânel m-a întrebat dacă poate sta și el. Cum puteam să-l refuz ? Nici nu mi-ar fi trecut așa ceva prin cap. I-am făcut loc și mi-am continuat „momentul de gândire”. Dintr-odată am simțit că am nevoie să fiu singură, fără să am pe cineva în preajmă, așa că m-am îndreptat spre un loc în care găseam de fiecare dată liniștea când o căutam. Mi-e bine acum.

Imaginea lui

“Aşa că voi veni să te văd dimineaţa şi din felul în care te voi privi vei şti că te iubesc, că sunt tulburată de vocea ta, de ochii tăi, de zâmbetul tău strălucitor şi de sunetul paşilor tăi. Te voi vedea şi sunt fericită, înspăimântător de fericită, pentru că sunt aproape de tine.”

Cât de mult mă pot bucura când îl văd, când ochii săi sunt îndreptați spre mine, sau când îi „scapă” câte un zâmbet. Poate că nu mă fascinează atât de mult sunetul pașilor lui, cât mă fascinează toate mișcările pe care le face, îi știu fiecare gest, ador până și modul în care tușește, sau felul în care întoarce capul în stânga și în dreapta câteodată când merge, l-am privit de atâtea ori mergând cu spatele spre mine încât nu i-aș încurca mersul și gesturile cu ale nimănui, mi-ar fi imposibil să găsesc o persoană care să-i semene. Îl privesc de fiecare dată cu încântare, dar încerc să-mi ascund privirea de privirea lui.. poate din teamă.. sau poate pentru că știu că n-aș rezista să-l privesc în ochi fără să mă împiedic sau fără să roșesc. 

Știe că îl iubesc, nu este nevoie să-mi vadă privirea, sau să audă asta de la mine.. mă cunoaște prea bine și poate să-și dea seama cât de ușor poate să mă facă să zâmbesc. I-am mărturisit asta de nenumărate ori. Și i-aș fi șoptit că-l iubesc toată noaptea, dacă aș fi știut că asta nu-l îndepărtează de mine.

Operațiune de salvare

       

Tu ce ai făcut astăzi ? Ai făcut măcar jumătate din tot ce ți-ai propus pentru ziua aceasta ? Ești mulțumit de activitățile tale ? Nu pierde timpul, căci așa cum s-a dus ziua de astăzi.. așa se duc toate. Dacă îți dorești să faci ceva, fă-o chiar acum, nu mai aștepta „momentul potrivit” pentru că e foarte posibil ca acel moment să fi trecut.. sau să nu mai vină niciodată.

Eu mă declar mai mult decât mulțumită pentru ziua de astăzi. Am reușit să fac tot ce mi-am propus, ba chiar și mai mult. În sfârșit mi-am început „programul cu exerciții”. De mai bine de trei săptămâni îmi tot spun „de mâine fac..”. De fapt , trebuia să încep chiar atunci când am spus „de mâine”.  Și așa lăsăm de pe o zi pe alta o mulțime de lucruri, din comoditate, sau din lipsă de interes.. da,da, interes față de propria persoană, că văd că în ultima vreme nimănui nu-i mai pasă nici măcar de asta. Dacă nu încercăm noi să facem ceva pentru noi, să fiți sigur că altcineva nu va încerca să ne „salveze”. 

Era o melodie care spunea .. „Somebody save me from myself”  nimeni nu ne poate salva de noi înșine, doar noi avem puterea asta. Fă ceva pentru tine !

Încep să fiu din ce în ce mai mulțumită de corpul meu, m-am obișnuit cu mine.. exact așa cum sunt, cu toate pasiunile prostești, cu toate gândurile mele, cu inima asta sensibilă, cu iluziile care există chiar dacă nu sunt hrănite.. cu tot ce ține de mine. Până la urmă trebuie să învățăm cu toții să ne acceptăm așa cum suntem, nu rezolvăm nimic dacă nu suntem niciodată mulțumiți de noi, dacă ne căutăm singuri până și cea mai mică greșeală.. să fim cinstiți, mereu vor fi cei din jur cei care vor face asta. Nu spun să nu ne corectăm defectele și greșelile dacă se poate, dar nici să facem o dramă din asta, să ne dorim moartea, sau mai știu eu ce. Văd tot mai multe postări cu mesaje gen „M-aș sinucide, dar nu am destul curaj.” , „Dacă o mașină ar veni direct spre mine, nu m-aș da la o parte”, „Îmi doresc să mor, nu mai suport viața asta”, „Nu sunt destul de bună pentru el.. mai bine mor” și bineînțeles că pot continua, dar cred că ajunge. Avem o viață înainte, sunt atâția oameni bolnavi, care ar da orice pentru sănătate, atâtea suflete care mor în fiecare zi și ar mai vrea să trăiască, iar noi ne batem joc de tot ce avem ? Trebuie să trecem peste copilăriile astea, pentru că așa se numesc : copilării. Nu se omoară un om matur și întreg la cap că a fost părăsit sau că persoana iubită nu i-a răspuns la un mesaj, să fim serioși ! 

Recunosc că am avut și eu momentele mele cu astfel de gânduri, dar când mă gândesc la asta îmi vine să mă bat singură. Doar o minte imatură ar putea gândi așa. Credeam că moartea este rezolvarea problemelor, dar nu-i deloc așa. Așa că trebuie alungate aceste gânduri, căci trebuie să profităm de fiecare dimineață în care deschidem ochii, de fiecare zi în care suntem sănătoși, de fiecare ocazie pentru a ne îndeplini visele.

Să nu încetați niciodată să visați !

O nouă zi, un nou început

     
       Ce dimineață frumoasă ! Soarele m-a trezit cu razele sale jucăușe. Ochii mi s-au deschis leneși, după doar trei ore de somn cred că e de înțeles. Cu mișcări lente m-am ridicat din pat și am pășit ușor spre fereastră. Îmi aduc aminte că azi-noapte am stat în același loc și am privit stelele, deși aseară aveam o stare de melancolie acum mă simt plină de viață. Deschid geamul și las aerul proaspăt al dimineții să-mi mângâie pielea, adierile ușoare ale vântului să se joace în firele mele rebele de păr, păr care acum strălucește datorită soarelui, pare atât de plin de viață.. chiar și el. Aud câteva păsărele cântând, cât de dor mi-a fost de toate astea ! Oare când am încetat să mă mai bucur de o dimineață normală de primăvară ?
Cu pași mici, dar hotărâți, m-am îndreptat spre oglindă. Peria era în același loc în care am lăsat-o azi-noapte, după ultima mea încercare de a cădea în jocul somnului. Mi-am trecut-o ușor prin părul care acum părea blond. Acum nu mă mai deranjează atât de mult șatenul deschis al părului meu, m-am obișnuit cu această culoare și n-aș schimba-o. Cu siguranță am nevoie de niște haine, nu pot ieși din camera mea în cămășuța mea de noapte, îmi trag repede halatul alb și subțire și mă îndrept cu pași timizi spre baie. Casa este cufundată în tăcere, iar eu n-aș vrea să o deranjez. După câteva minute ies din baie curată și mă îndrept spre hainele care mă așteaptă pe pat, le îmbrac și în câteva minute îmi prind și părul cu câteva agrafe lăsându-l mai liber decât de obicei pe acasă.
Mă simt liniștită, ca și cum urmele nopții nedormite au fost șterse, ca și cum aș fi pus capul pe pernă în jur de ora 23 și m-am trezit acum, dar adevărul e altul: capul pe pernă l-am pus la 1, dar.. de adormit a fost abia după ora 6. Mă simt odihnită, aș putea spune.. chiar fericită.
De foarte multe ori trebuie să știm când trebuie să dăm drumul chiar și sentimentelor, căci nu le putem păstra pentru totdeauna în inimă dacă ne fac rău, trebuie să renunțăm la o luptă pe care o purtăm fără nicio șansă de a câștiga, trebuie să renunțăm după ce am făcut tot ce se putea face. De acum, când voi vedea o persoană care a făcut parte din viața mea, o să-i zâmbesc prietenos și poate că dacă suntem la distanță îi voi face și cu mâna. Sentimentele urâte, care-mi înjosesc sufletul le voi da uitării și voi păstra doar amintirile plăcute. Cu toții merităm o a doua șansă, cu toții merităm să încercăm să fim mai buni, să fim fericiți.
Cred că am putea cu toții să încercăm să fim mai buni. Schimbarea pe care vrem să o vedem în ceilalți trebuie să pornească de la noi.

Și când o femeie vrea să schimbe ceva, întotdeauna începe cu părul, așa că lungimea părului meu a fost redusă destul de mult, dar mă simt mai bine așa, mă plictisisem să-l am tot lung, deși îmi pare puțin rău după el.. dar crește el. „Lucrurile sunt trecătoare”.
Vă doresc o zi cât mai frumoasă !

Câteva gânduri

          Probleme.. cu toții le avem și asta nu înseamnă că ar trebui să uităm să zâmbim.
Fericirea.. cu toții o căutăm, dar când o avem chiar în fața noastră, dăm cu piciorul în ea, suntem prea ocupați cu dramele de zi de zi, sau considerăm ceva prea nesemnificativ pentru a ne bucura. Și știți când ne dăm seama că lucrurile alea de fapt ne-au oferit cea mai mare fericire ? Prea târziu. Ar trebui să învățăm să ne bucurăm  de o privire din partea persoanei iubite(căci privirea unui îndrăgostit nu poate fi asemănată cu nimic și nici sute de cuvinte n-ar putea s-o descrie), de razele soarelui care ne încălesc, de stropii de ploaie care ne udă corpul, de privirea mamei plină de dragoste, de îmbrățișarea tatălui, de toate lucrurile micuțe care sunt trecute cu vederea în fiecare zi și toate astea pentru ce ? Pentru că suntem prea ocupați să ne gândim la viitorul nostru, să ne gândim cum să facem să câștigăm bani sau să ne invidieze X și Y pentru ce avem. Și cu ce te ajută pe tine dacă X sau Y te invidează pentru mașina pe care o ai, dacă tu când pui capul pe pernă simți un mare gol, dacă lacrimile nu trebuie să fie neaparat pe obraji pentru ca tu să plângi ? Pentru ce toți banii, toate planurile de viitor dacă tu n-ai ceva care te face cu adevărat fericit ? De ce alergăm după lucruri mari , în loc să ne bucurăm de ceea ce avem în fiecare zi.. de adevăratele „lucruri” prețioase, care nici măcar nu sunte lucruri ?!
Eu mă bucur când îmi aud melodia preferată la radio, sau când cea mai bună prietenă îmi zâmbește, sau când mama (obosită) alege să-și petreacă încă o oră vorbind cu mine, sau când tata mă ia în brațe și mă alintă de parcă aș avea din nou 5 ani. Mă bucur când îl privesc, fie chiar și pentru câteva secunde,mă bucur să-i văd ochii, sau poate doar spatele..măcar l-am văzut, mă bucur când mă plimb cu câinele meu și îi povesesc viața mea, de parcă am fi prieteni vechi.. și să știi că puțin îmi pasă că acum mă crezi nebună.
. Mă bucur când primesc o floare, oricât de ieftină ar fi ea, sau să fie ruptă chiar de pe câmp, sau poate din fața casei, nu mă interesează dacă e trandafir,orhidee,lalea,ghiocel sau o floare pe care o găsești în iarbă, pentru mine gestul contează. Mă bucur de gustul cafelei pe care o beau pe ascuns dimineața, sau de ciocolata pe care mi-o cumpăr pe ascuns doar ca să nu o împart cu altcineva (da, știu.. sunt egoistă, dar e vorba despre ciocolată !). Lista ar putea continua, oh.. și mai sunt atâtea lucruri mărunte care mă fac să zâmbesc. Bine-ar fi să le observ mereu, să nu mai las tristețea să câștige.. căci totul depinde doar de mine,acum știu asta.

Încă un strop de nebunie

       
Îmi las capul greu pe umărul său și încerc să-i ghicesc gândurile. Nu îndrăznesc să-l întreb nimic, am pierdut acum mult timp „dreptul” de a-i mai cere să-și împărtășească gândurile cu mine, mă mulțumesc doar cu prezența lui.. și poate că din când în când și cu vocea lui.
Ajunsă în pragul disperării, încerc să-i mărturisesc că-mi doresc să-mi spună măcar o singură dată la ce se gândește. Spre uimirea mea, de data aceasta buzele sale au început să se miște și am auzit spunându-mi, aproape șoptit „La tine.”. M-a mulțumit răspunsul acesta pe moment, apoi mi-am dorit să aud mai mult, să-i știu până și cel mai ascuns gând, așa cum credeam că am făcut-o mai demult.
Dar gândurile îmi sunt din nou tulburate de sunetul ploii care mă atrage atât de mult, mă îndrept spre fereastră și privesc cu tristețe stropii care se zdrobesc de pământ, un fulger pune capăt visării mele, spaima mă cuprinde și cel mai sigur loc în care aș putea să mă ascund ar fi brațele sale, dar mă mulțumesc cu plapuma. Uneori mi se pare că am înnebunit..

Încă un vis.. păstrat în „cutia” cu vise

     

Îmi las chipul luminat de privirea lunii care intră fără jenă în camera mea, mă așez liniștită în fața oglinzii și-mi trec prin păr peria, închid ochii și încep să visez din nou. Îmi imaginez că mâna care plimbă peria în părul meu, mâna care-mi dezmiardă fiecare șuviță în parte este a lui, iar privirea i se oprește la imaginea mea în oglinda, ochii i se îndreaptă spre halatul subțire, alb, care-mi acoperă goliciunea corpului, își plimbă degetele ușor pe gâtul meu, se apleacă și-mi șoptește să mă ridic. Deschid timidă ochii și îmi întorc fața spre el, îi dau mâna și mă las purtată de el pe ritmul melodiei care din acea seară avea să devină „melodia noastră”.
Mâinile sale se plimbă ușor pe spatele meu, iar mâinile mele jucăușe își caută adăpostul în negrul părului său. El mi-ar da halatul la o parte și mi-ar admira formele imperfecte, ca și cum ar fi perfecte , el m-ar întinde pe patul acoperit cu petale de trandafiri, iar întunericul, luna și stelele ar fi martorii iubirii noastre. Corpurile noastre ar deveni un singur corp și ..


Dar melodia s-a terminat,deci și visul meu. Am deschis ochii și mi-am privit fața în oglindă, două urme ale lacrimilor vărsate ies în evidență.. a fost un vis frumos, dar e timpul să mă odihnesc și să-mi amintesc care este realitatea.

Ascunsă

Într-o vreme mi-a plăcut să cred că o mască ar arăta mai bine, că adevărata eu e plictisitoare, lipsită de orice ar atrage o persoană. Astăzi am ajuns la concluzia că masca aceea pe care am încercat să o țin cu orice preț aproape că m-a distrus. Nu mai am de gând să mă ascund niciodată, pur și simplu nu mă mai interesează ce zice lumea, căci atunci când ascult ce spune lumea, nu mai sunt eu, renunț la câte ceva din persoanalitatea mea .. și devin ca ei, falsă. Nu asta-mi doresc pentru mine.

Poate că am visat prea mult la „prințul” cu care urma să-mi petrec anii maturității, poate că am visat prea mult la diminețile alături de el, dimineți  în care buzele lui îmi erau suficiente. Am visat de nenumărate ori să stau în brațele sale sub cerul plin de stele și să le privim împreună, fără să ne spunem nici măcar un cuvânt, să lăsăm corpurile noastre să vorbească. Da, poate că am visat de prea multe ori la bărbatul care mă înțelege, bărbatul care mi-e alături când am nevoie de el și-mi înțelege tăcerea. Am visat.. și încă mai visez la bărbatul care m-ar putea iubi în fiecare seară ca și cum ar fi prima oară, bărbatul care nu mi-ar promite nimic pentru ca n-ar vrea să mă mintă. Am nevoie de acel bărbat care mă face să mă simt protejată, iubită. Am nevoie de brațele sale puternice pentru a mă încălzi în nopțile friguroase și pentru a-mi opri tremuratul atunci când am prea multe emoții.
Mi-ar plăcea să întâlnesc bărbatul care ar știi toate astea fără să i le spun eu. Bărbatul acela.. ar fi bărbatul alături de care mi-ar plăcea să îmbătrânesc și să-mi realizez toate visele.
Eu nu l-aș certa dacă ar veni beat acasă, i-aș zâmbi și l-aș săruta.. și dacă ar vrea, aș face și dragoste cu el, iar dimineața i-aș pregăti micul-dejun fără să-i pomenesc ceva despre noaptea trecută.
Dar până voi întâlni bărbatul care să înțeleagă toate astea, bărbatul care să vadă adevarata femeie din mine voi rămâne doar o ascunsă, căci adevăratele mele dorințe nu vor putea ieși niciodată la iveală în fața unui bărbat care nu crede în mine , un bărbat care mă crede „prea puțin” pentru el.