Atunci credeam, acum..

         Am crezut întotdeauna că două persoane care se iubesc vor trece peste orice obstacol, că între ei nu se va pune niciodată o barieră și că vor continua să creadă în iubirea lor chiar dacă ceilalți nu le dau nicio șansă. Am crezut întotdeauna că atunci când iubești poți ierta orice, indiferent de gravitatea greșelii. Și am mai crezut că prima iubire nu se uită niciodată, că primele scrisori le păstrezi pentru totdeauna, că primul cadou va ocupa întotdeauna un loc important în camera ta, că fiecare detaliu va rămâne întipărit pentru totdeauna în mintea și inima ta.

         Dar acum îmi dau seama că am fost puțin naivă. Greșelile se plătesc, poate chiar mai scump când vine vorba despre iubire, detaliile sunt uitate cu timpul, promisiunile nu mai au nicio valoare, scrisorile rămân (în cel mai bun caz) aruncate într-un sertar dat uitării. Două persoane care se iubesc, dar care au greșit una față de cealaltă, nu vor fi întotdeauna împreună pentru că apar reproșurile, apar amintirile neplăcute.. apar neînțelegerile. Cred și acum că dacă cele două persoane își doresc foarte mult să rămână împreună, vor găsi o modalitate de a-și mai acorda încă o șansă, orice număr ar purta ea, dar lucrurile nu vor mai fi ca înainte, oricât de mult și-ar dori (sau nu!). Despre prima iubire nu știu ce să spun, încă mai (vreau să!)  cred că nu se uită niciodată, că se păstrează în adâncul sufletului și atât. Dar dacă este mai mult, dacă sentimentele acelea nu se vor stinge niciodată și vor arde cu o flacără micuță în fiecare zi câte puțin ?

         Poate că zâmbetul naiv pe care îl ai când îi surprinzi privirea nu va dispărea niciodată, poate că dorul care-l simți în fiecare zi nu se va domoli prea curând, poate că nici măcar fluturașii din stomac nu vor înceta prea curând, dar asta nu înseamnă că nu va trece niciodată..( sper). Dar vine un moment în care înțelegi că oricât de mult ai încerca nu mai are rost, că nu mai poți face nimic și renunți, renunți să trimiți mesaje, să-i mai scrii pe internet, să-l mai cauți în fiecare loc în care mergi.. încet-încet încerci să te desprinzi de amintirea persoanei pe care ai iubit-o și încă o mai iubești. Sunt momente în care cedezi, în care dorul și dorința de a-i auzi vocea învinge orice rațiune, cedezi.. sau poate nu.

       

Schimbări lente.

       Putem purta în fiecare zi câte o mască, una diferită în fiecare zi. Putem să le alternăm, sau puteam să ne axăm pe o singură mască. În timp, masca devine din ce în ce mai subțire, din ce în ce mai uzată, îți va ascunde tot mai puțin adevăratele trăsături și la un moment dat va ceda. Vor ceda toate și va mai rămâne doar adevărata ta față, care poate fi una frumoasă, dar pe care nu o va mai aprecia nimeni din moment ce masca ta a căzut înainte de a se termina balul. Am încercat și eu mai multe, dar de fiecare dată au cedat mult prea repede. Am rămas fără măști și mă simt mult prea fragilă, simt că și cea mai nevinovată privire râde de toate defectele mele, simt peste tot oameni care se apropie de mine în tăcere pentru a mă lovi, simt că în fiecare zi înnebunesc.

        Nu mi-au plăcut niciodată podurile, poate pentru că amețesc mult prea ușor. Dar astăzi mi-am găsit liniștea pe un pod. E atât de paradoxal cum îmi găsesc liniștea exact în ceea ce-mi provoacă cea mai mare teamă. Ar fi fost simplu să mai fac un pas, apoi.. totul s-ar fi sfârșit. Dar eu nu sunt o lașă, eu nu mai fug. Nu, de astăzi nu. Pentru că s-a terminat povestea în care iubirea și bunătatea câștigă pentru că până acum doar în cărți și în filme s-a întâmplat asta.

        Mi-a plăcut să spun „Te iubesc !” doar atunci când simțeam nevoia să o fac, doar atunci când simțeam asta cu adevărat, iar atunci când am spus-o cuiva, am spus-o din inimă și pentru că am simțit asta, nu pentru că am vrut să mă joc, nu pentru că am urmărit ceva. Am vrut să fac într-un fel cunoscute sentimentele mele, dar acum înțeleg că aceste două cuvinte nu mai au nicio valoare, că pentru unii sunt rostite în loc de „Bună ziua !”, că „Te iubesc”-ul trebuie demonstrat altfel, că în aceste momente cuvintele nu mai au nicio valoare.

        Și cum poate să-mi spună un străin că arăt rău, că dorința mea de a slăbi în prostie mă va duce direct în spital ? Cum poate să-mi spună un străin că se vede pe fața mea că pierd nopțile, că beau, că mă droghez ? Nu mă cunoaște, știe doar care îmi este numele, mă privește de la distanță și-mi aplică o etichetă greșită doar pentru că nu sunt așa cum vrea el să fiu. Și fiecare străin îți pune o altă etichetă, iar așa te trezești cu o mulțime de etichete false. Nu se gândește nimeni că poate ai o problemă, că poate nu tu vrei să slăbești așa mult, că poate cearcănele alea nu înseamnă nopți nedormite din cauza chefurilor, a băuturii și a drogurilor. Nu, nimeni nu se gândește înainte de a deschide gura, e atât de ușor să-i criticăm pe ceilalți și atât de greu să ne privim propria persoană. E atât de greu să ne ținem gura, e atât de greu să nu mai aplicăm niște etichete doar pentru că n-avem altceva mai bun de făcut.

        Schimbarea nu se realizează peste noapte, dar suntem într-o schimbare continuă, lentă. În fiecare zi ne lăsăm (sau nu) afectați de diverși factori care în timp conduc la schimbare. Și te trezești într-o zi că nu te mai recunoști. Dar ne schimbăm, cu toții.

In the silence of the night..

Adevărul este că nu știu ce se întâmplă cu mine. Luna a apărut pe cer și știu că ar fi momentul să ne iubim. Noi ne iubim doar când apare luna, ne iubim sub privirea ei rece, căci altfel ne-ar îngheța inimile. Dar în noaptea asta nu ești aici și poate că nici măcar nu vei veni.

Îmi las picioarele goale și calde să se răcească pe podeaua rece a camerei. Mă îndrept spre fereastră fredonând melodia care a devenit ca un fel de obsesie pentru mine, melodia care te cheamă, care de obicei te face să vii. Dar camera e goală în seara asta. Goală, chiar și cu mine în ea; fără tine și eu sunt goală, pe dinăuntru.

În noaptea aceasta am renunțat la tricoul alb, l-am luat pe cel roșu, chiar dacă nu îți place. Mi-e pielea prea albă pentru a purta tricoul alb, mi-e inima prea înfierbântată pentru a ascunde asta; trebuie să fac pentru prima dată ceva diferit. Oare știi ? Oare știi și de-asta nu vii ? Atunci e mai bine, e mai bine să fredonez singură melodia și să las stropii de ploaie împrăștiați de vânt să-mi atingă din când în când fața.

Noi nu ne iubim, cel puțin nu poate fi spus „iubim”. Noi avem un sentiment diferit, necunoscut celorlalți. Ești al meu, dar doar noaptea, când luna e plină și stropii de ploaie te aduc în brațele mele. Eu sunt a ta, în fiecare noapte întunecată, în care vântul nu mă lasă pe bancă și mă aduce în brațele tale. Suntem legați, în nopțile târzii în care șoaptele noastre devin una cu tăcerea de afară.

Știam că vei veni, știam asta. Dă-mi mâna și hai să dansăm. Să nu ne mai șoptim aceleași minciuni, să nu ne mai dăm iluzii false, noi știm că noaptea este a noastră, dar că ziua nu mai aparținem unul celuilalt. Iubește-mă în tăcere și hai să dansăm sub stropii de ploaie.

Fără teamă.

Undeva, în adâncul sufletului cu toții știm ce trebuie să facem, cu toții știm pentru ce merită să luptăm și ce nu merită. Dar câți dintre noi se uită vreodată atent acolo, câți dintre noi se opresc din fuga zilnică după niște nimicuri, pentru a se întreba ce-și doresc, ce trebuie să facă ?

Prea puțini, mult prea puțini. Sunt puțini cei care privesc în trecut doar pentru a învăța câte ceva de acolo, majoritatea se întorc pentru a-și redeschide rănile abia vindecate, pentru a refuza să-i dea drumul, mulți se agață de amintiri, fără să-și dea seama că timpul trece pe lângă ei fără să încerce să fie fericiți.

Și mai puțini au înțeles că nu există momente potrivite sau nepotrivite, ci doar alegeri. Noi alegem când e „momentul potrivit” și tot noi îl numim apoi „momentul nepotrivit” dacă lucrurile nu au decurs așa cum ne-am dorit.

Cu toții avem ocazia să spunem în fiecare zi ce gândim, avem ocazia să dăm viață ideilor noastre, dar ne împiedică teama de eșec. Ne este teamă că dacă spunem ceva greșit, nimeni nu ne va mai asculta vreodată, dar suntem oameni și niciunul dintre noi nu deține adevărul absolut, niciunul dintre noi nu are dreptate întotdeauna. Suntem diferiți, avem păreri și viziuni diferite, iar dacă cineva îți spune că nu ai dreptate ascultă-l dacă are argumente, ascultă-l cu atenție și încearcă să-i analizezi toate argumentele, să nu-l privești răutăcios și să nu crezi că vrea doar să-ți facă rău, poate că vrea să-ți deschidă ochii, să te facă să vezi unele lucruri pe care tu poate că nu le-ai observat până atunci; însă pe cei care-ți spun că nu ai dreptate și nu-ți aduc niciun argument, lasă-i, nu-i băga în seamă. Răutatea nu trebuie introdusă în viața ta, încearcă să te ferești de ea și de toți cei care o cultivă.

Amintește-ți în fiecare zi să te oprești pentru câteva minute din toate activitățile care te țin ocupat, să te oprești pentru câteva minute și să nu te mai gândești la tezele pe care le mai ai, la examenele de care ți-e groază, la banii care nu-ți ajung, la cea/cel care nu-ți răspunde cu aceleași sentimente, oprește-te pentru câteva minute din fuga pentru lucruri neesențiale și zâmbește privind în jurul tău spre lucrurile frumoase, privind spre toate detaliile care-ți scapă de fiecare dată când mergi încruntat pe stradă, grăbit spre școală, facultate, serviciu sau oriunde altundeva. Oprește-te pentru câteva minute și amintește-ți că ai un suflet de care trebuie să ai grijă și că trebuie să-i oferi lucruri frumoase, că trebuie să faci ceva și pentru fericirea lui. 

Lasă-ți ideile libere, lasă-ți visele să crească, lasă-ți cuvintele să fie cunoscute și de ceilalți. Să nu-ți fie teamă niciodată că vei da greș, câteodată câștigi, dar întotdeauna înveți câte ceva.

Mai avem multe de învățat.

                                                                  I am the kid with big big plans.

    

Ai să-nțelegi ?

Te-am așteptat atât de mult, încât mi-a venit să plâng. Credeam că și tu mă vei dezamăgi, că nici măcar tu nu-mi vei mai atinge pielea uscată. Te-am așteptat chiar acolo, lângă pomul pe care l-am plantat acum doi ani. Îți amintești că m-am supărat pe tine că nu veneai la timp și trebuia să car singură apă pentru a-l uda ? Dar să știi că te-am iubit și atunci, am iubit întotdeauna ceva ce pot avea doar pentru câteva minute, poate ore, din când în când. Și în acele câteva minute, ore, reușești să mă faci să zâmbesc, să alerg, să râd și să mă simt fericită. Dar astăzi ești rece, ți-au înghețat sentimentele ? Nu mai ai același parfum, mi-e dor de tine. De ce te îndepărtezi atât de repede ? Oare nu-ți place și ție să-mi simți fericirea că te am în sfârșit (doar) pentru mine ? Îmi dai energia de care am nevoie pentru a continua, nu mă părăsi și tu, iubește-mă noaptea târziu când ești singura alinare pe care o mai pot primi, ceartă-mă atunci când greșesc și vino atunci când sunt dezamăgită , fii singura mea alinare, singura mea iluzie.

Te rog să-mi asculți melodia chiar dacă nu am talent, ascult-o pentru că nu am mai împărțit-o cu nimeni, cu tine vreau să o împart, alături de tine vreau să sper, alături de tine vreau să stau, fie că e noapte, fie că e zi. Și e atât de bine să plâng când ești lângă mine, e ca și cum mi-aș elibera sentimentele, ca și cum aș lăsa totul undeva în spate și aș primi noi puteri pentru a continua.

Îți dai tu seama cât de mult însemni pentru mine ? Îți dai tu seama, oare, din niște simple cuvinte cât însemni pentru mine ? Și-ai să mă crezi dacă o să-ți spun că mă ascund uneori de tine sub o mască doar pentru că mi-e teamă de tot ce simt ? Ai să-nțelegi că uneori mi-e frică să-ți spun ce simt ? Și-ai să înțelegi că eu nu sunt cea care se pricepe la cuvinte ? Ai să-nțelegi ?

                                              Ai să-nțelegi, tu, dragă ploaie, cât de mult mi-ai lipsit ? 

Astăzi .

Nu înțeleg de ce toată lumea se agită doar atunci când ai vreo problemă serioasă, cum ar fi să fii la un pas de operație că cine știe ce ți-au găsit peste noapte, sau Doamne ferește să fii la un pas de moarte. Brusc, viața ta devine un fel de poveste pe care toți se simt datori să o spună, toți își aduc aminte lucrurile micuțe pe care le-ai făcut în urmă cu n ani și așa mai departe. Dintr-odată devii mai important decât sperai vreodată să fii pentru niște persoane care au fost prezente într-o mare perioadă de timp din viața ta.

Te aștepți ca o persoană să iubească cele mai micuțe detalii care te alcătuiesc, te aștepți să observe urma de verde care se strecoară în ochii tăi când ești fericit (un exemplu aleator) și te aștepți să te strângă în brațe înainte să spui că nu ți-e bine. Și ești dezamăgit, pentru că ai așteptări prea mari, încă mai speri că prințul pe calul alb va apărea și te va salva din haosul în care trăiești. Dar nu vine pentru că atunci când a venit pe un măgar l-ai alungat, aștepți calul alb, calul acela minunat la care visezi de când ești mică și de-aia n-ai acceptat altceva. 

Nu o să vorbesc despre visele băieților pentru că nu sunt în măsură, sunt încă prea mică pentru a putea să scriu despre ei pentru că pentru mine ei reprezintă , încă,  un mister.
Există persoane care se agață de cele mai micuțe gesturi, se agață de melodiile care le amintesc de trecut și încearcă în fiecare zi să-și facă planuri noi pentru a-și recăpăta trecutul perfect, sau cel puțin perfect în viziunea lor. Dar când vom înțelege noi, oamenii, că se numește „trecut” pentru că a trecut ? Trebuie lăsat acolo, în spatele nostru, trebuie să învățăm câte ceva din lecțiile pe care le-am primit de la persoanele care au trecut prin viața noastră, dar trebuie să înțelegem și că nu toate acele persoane au apărut în viața noastră pentru a rămâne acolo, poate că unele vor rămâne doar în sufletul nostru, altele poate nici măcar acolo. Păstrează persoanele care ți-au oferit ceva, persoanele care și-au arătat sufletul în fața ta, persoanele care ți-au vrut binele și au încercat să-ți explice ceva important, păstrează-le în sufletul tău, nu trebuie să vorbești despre ele în fiecare zi.
Nu, nu înseamnă că dacă nu vorbești în fiecare zi despre o anumită persoană, acea persoană nu a însemnat ceva pentru tine. Persoanele pe care le ținem ascunse într-un colțișor al sufletului, acele persoane pe care nu vrem să le împărțim cu ceilalți înseamnă foarte mult. Păstrez multe astfel de persoane în sufletul meu, iar astăzi am mai adăugat încă un nume acolo, într-un colțișor mai mare al sufletului meu. M-am obișnuit cu ideea că atunci când minți, pierzi pentru totdeauna pe cineva, am înțeles că fiecare greșeală se plătește, că fiecare cuvânt rămâne întipărit undeva, în mintea cuiva, poate chiar în inima cuiva.
Astăzi am înțeles că viața e scurtă, mult prea scurtă și nu avem timp să ne plângem într-una de milă, că trebuie să învățăm să luptăm pentru ceea ce ne dorim și să lăsăm dezamăgirile, suferințele și amintirile să facă parte din noi, dar nu să ne conducă.
Astăzi am învățat și înțeles multe.

Plouă

       M-am rătăcit, e prea mare casa asta.. și rece. Sunt vie sau sunt doar o fantomă ? Sunt fericită sau am doar momente în care mi-e mai bine ? Mă iubește sau doar încearcă să mă mintă ? Vreau să fiu aici sau m-am obișnuit să fiu aici ? Aștept un mesaj sau am devenit pur și simplu dependentă de telefon ? Îmi place ciocolata sau o mănânc doar pentru că e singurul lucru dulce între atâtea lacrimi sărate ? Îl vreau lângă mine pentru că-l iubesc sau doar pentru că nu-l pot avea ? Sunt bolnavă sau sunt doar obosită ? Îmi place matematica sau mă bucur doar că-mi pot ține mintea ocupată cu ceva ? Îmi place cămașa lui albastră sau tricoul alb ?

       Doar câteva întrebări care nu mă lasă să dorm noaptea. Oare ce-mi doresc să fac cu adevărat ? Oare ce m-ar putea face fericită ? Oare e bine ce fac ? Oare am luptat până acum pentru ce a meritat ? Și până  la urmă ce merită cu adevărat ?

       Oare unde am lăsat cutia aia cu amintiri ? În noaptea asta vreau doar să-mi amintesc fiecare moment, vreau să.. fie noaptea amintirilor. Mâine va fi bine.. dar acum..acum e timpul amintirilor.

 Plouă. 

Aceeaşi bancă.. gânduri diferite

          I-am privit de pe banca aceea pe care mă așezam de fiecare dată când mă simțeam defectă, neimportantă sau pur și simplu singură, le-am memorat fețele și știam cu ce scop merg pe strada aceea, cel puțin îmi închipuiam că știu. Eu.. nu știu ce căutam pe strada aceea, nu era strada care ducea spre locul pe care-l numesc „acasă”. Strada aceea îmi oferea liniștea de care aveam nevoie, mirosul de liliac proaspăt înflorit m-a atras pentru prima dată, apoi păsărelele care n-au încetat niciodată să cânte m-au făcut să revin..și era atât de multă liniște acolo.. De pe banca pe care stau de fiecare dată când am nevoie să fiu singură, doar eu cu mine, îi văd pe toți cei fericiți și cei triști care se plimbă prin parc. Spun cei fericiți și cei triști pentru că nu o singură dată când m-am plimbat prin parc am observat foarte multe fețe învăluite de zâmbete, dar ochii plini de tristețe. Am văzut multe măști, dar mi-a plăcut să privesc undeva după ele, mi-a plăcut să-mi imaginez povestea fiecărei persoane. Îmi aduc aminte că într-o dimineață am văzut o fată plângând pe o bancă, nici măcar nu și-a ridicat privirea spre mine, iar eu am stat tăcută și am privit-o, mi-am închipuit că plânge pentru că el a lăsat-o, mi-am închipuit că i-a oferit tot ce a avut, dar nu a fost suficient, mi-am închipuit că a pierdut tot ce a avut, nu doar dragostea lui. Dar atunci mi-am dat seama că nu e bine, că nu e bine să am doar asemenea povești în minte, mi-am dat seama că am început să văd doar partea tristă a lucrurilor, că am început să renunț la speranța că binele mai poate învinge pentru că eu am renunțat de foarte mult timp la bine . Și atunci cum să le vorbesc celorlalți despre fericire, cum să le vorbesc lor despre schimbare, cum să le vorbesc despre „lucrurile” la care eu am renunțat, despre ideile pe care le-am lăsat undeva în urmă, despre visele pe care le-am abandonat ? Cum să-i înveselesc pe ceilalți, dacă pe fața mea nu mai apare niciun zâmbet, cum să-i fac pe ceilalți să înțeleagă că poți fi puternic și fără el, sau ea lângă tine, că trebuie să ai curajul să fii puternic singur ? Singurătatea ne împinge să facem alegeri nepotrivite, dorința de a ne simți protejați, iubiți în brațele cuiva ne face să ne aruncăm în primele brațe care se deschid în fața noastră, dorința de a vorbi ne face să vorbim cu un necunoscut despre noi . Mi-am privit imaginea din oglindă, în fiecare zi n-am făcut altceva decât să mă distrug, n-am făcut altceva decât să dau vina pe ceilalți, mereu au fost alții vinovații, iar eu am fost victima.

            De astăzi nu. De astăzi nu-l voi mai căuta cu privirea în orice loc  voi păși, oricine ar fi el, de astăzi voi acorda mai mult timp gândurilor mele, pentru că le-am neglijat prea mult timp și acum se luptă, se amestecă și devin insuportabile. Și nu, nu mă voi îneca cu propriile gânduri, nu mă voi lăsa cufundată în întunericul care încearcă să mă ajungă. Nu, nu voi ceda, trebuie să fiu tare.. trebuie.. pentru mine..

Ajutor ?

        -Las-o acolo, întinsă în patul ei, nu încerca să o ridici, nu va vorbi cu tine, nu va vorbi cu nimeni; se luptă cu demonii pe care încearcă să-i țină închiși în câte o cameră a inimii sale. Dar să știi că nu reușește, se minte singură, demonii aceia au ajuns mult prea puternici pentru a lupta singură cu ei, dar ea nu acceptă ajutor, nu mai acceptă nimic.. de la nimeni.

        -De ce face asta ? De ce se distruge singură ?

        -Nu vrea să vorbească, nici măcar mie nu-mi vorbește, am încercat să o ajut, dar mi-a strigat să mă îndepărtez, să o las singură, spunea că nu are nevoie de milă. Nu i-aș fi oferit mila mea, ci iubirea mea, i-aș fi fost alături în lupta pe care o poartă pentru că are nevoie de ajutor, dar a spus că vede asta în ochii mei. Mi-a vorbit despre moarte, îmi spunea că este foarte greu să-i spui unei persoane dragi că va muri, spunea că este și mai greu să-ți iei la revedere de la cei dragi, sau cei care-ți erau odată dragi.

        -Nu o putem lăsa așa. Ceva se întâmplă cu ea, ceva rău.

        -Știu, mi-am dat seama, dar este în acea fază în care n-o mai interesează, în care trebuie să găsească singură motivele pentru care trebuie să lupte în continuare, trebuie să deschidă singură ochii și să se ridice din balta de noroi în care a căzut; noi nu o mai putem ajuta, nu putem face nimic pentru ea pentru că nu o cunoaștem, nu știm prin ce a trecut, nu știm ce a ascultat, ce a văzut, ce a pățit. A avut o viață grea, dar nu știm nici măcar un sfert din tot ce i s-a întâmplat. Trebuie să o lăsăm să se ridice singură, la fel ca de fiecare dată. Mi-a vorbit despre o persoană importantă în viața ei care a murit, spunea că nu a murit în adevăratul sens al cuvântului, ci că a murit atunci când ea a oferit doar lovituri unde trebuia să ofere dragoste. Spune că nu merită iubirea, spune că nu merită fericirea. Las-o acolo.. să zacă în sângele care i se scurge în fiecare zi câte puțin, las-o să moară dacă asta își dorește.

        -Dar nu putem face asta ! Nu putem să o lăsăm acolo, ar însemna moarte sigură, moartea sufletului ei. Cum rămâne cu tot ce-și dorește să facă ? Cum rămâne cu visele ei ? Cum rămâne cu puștoaica aceea veselă pe care o știam ?

        -A dispărut, acceptă asta. Nu mai trage de ea, nu o mai chinui, las-o în pace să plece, are nevoie de asta, n-o ține cu forța. Mi-a spus că te-a iubit, las-o să plece, dacă îi vrei binele.

        

Alegeri.

Târziu în noapte, am simțit mâinile acelea reci pe umerii mei goi, mi-am lăsat lacrimile să curgă fără să mă mai gândesc să le opresc, știam că ar fi inutil și mai știam și că el nu avea să râdă de mine în momentele acelea, știam că atunci când voi deschide ochii, el va fi deja departe, departe de mine. Ultima noastră noapte n-a fost noaptea la care se aștepta, nu i-am vorbit despre iubire, nu i-am vorbit despre trecut.. știam că nu mai avea niciun rost. Am înțeles că trecutul nu-și are loc în prezent, că el nu mai face parte din planurile de viitor, că eu nu fac parte din planurile lui de viitor, am înțeles că mă aflu la o intesecție alături de el, doar că el a fost mai rapid, a știut ce-și dorește și și-a ales deja drumul; trebuia doar să aleg între a alerga în continuare după el, sperând că într-o zi îl voi ajunge.. sau de a porni pe celălalt drum și să accept că totul s-a terminat. M-am agățat de persoanele care mi-au făcut bine în trecut, doar pentru că aveam încredere că o vor face și în prezent, m-am agățat de iubirea pe care am primit-o cândva pentru că aveam nevoie de orice pată de culoare în întunericul care pusese stăpânire pe inima mea.

        Și am ales. O singură alegere nepotrivită și finalul meu fericit s-ar fi putut îndepărta și mai mult. Până atunci n-a fost doar o alegere nepotrivită, au fost mult prea multe alegeri nepotrivite, nu momente nepotrivite, ci alegeri nepotrivite. Nu există momente nepotrivite. Am ales. Și acum încerc să merg pe noul drum fără să mă lovesc prea tare, fără să mai închid ochii atunci când cineva încearcă să-mi arate ceva, fără să-mi mai pun mâinile la urechi, fără să încerc să fac pe victima. E un nou drum și nu știu nimic despre el, nu știu încotro mă îndrept.. știu doar că e timpul să renunț la trecut, că e timpul să ridic capul și să realizez că am crescut, că nu mai trebuie să fiu fetița naivă care mai crede în basme.  

13 mai

        Am așteptat atât de mult această zi, am numărat zilele, orele,minutele apoi secundele, a fost ca o explozie de fericire când ceasul a arătat 00:00. Am așteptat această zi pentru că știam că astăzi toată lumea va fi mai drăguță, că astăzi îmi va zâmbi toată lumea și că voi avea parte de multe îmbrățișări. Am avut o zi frumoasă pentru că am persoane speciale în viața mea care-mi dau mai mult de o mie de motive pentru a fi fericită.

        Astăzi, după mult timp, tata m-a alintat așa cum o făcea când eram mai mică și m-am simțit exact ca o prințesă în brațele lui, astăzi mi-am dat seama că dacă o persoană nu îți spune ce vrei tu să auzi întotdeauna, nu înseamnă că nu te mai iubește, nu înseamnă că a uitat de tine. Am avut parte de o noapte aproape perfectă, deși melodiile de dragoste m-au făcut să devin puțin melancolică, dar datorită celor de lângă mine am râs și am numărat în continuare minutele până la ziua mea, ziua mea perfectă. Și nu, nu e perfectă, n-a fost perfectă, dar a fost una dintre cele mai frumoase zile de naștere pe care le-am avut. Astăzi am lăsat problemele undeva departe, astăzi am uitat că există răutate, am uitat că persoanele pot răni și m-am lăsat pur și simplu pradă sentimentelor, am țopăit de fericire că am primit un mesaj drăguț de la un prieten vechi, am sărit într-un picior că cineva drag mie mi-a spus „La mulți ani !” , m-am bucurat că persoane cu care n-am mai vorbit de mult timp și-au amintit că au numărul meu de telefon și nu mi-au scris doar pe facebook, ci mi-au trimis și un mesaj sau chiar m-au sunat. M-am bucurat când am intrat în camera mea și am găsit biroul plin de flori și entuziasmată am citit fiecare bilețel, m-am bucurat când profesoara de română mi-a spus „ Să scrii în continuare, să nu renunți niciodată.”, m-am bucurat că mi-am dorit să-l văd două secunde și dorința mea s-a îndeplinit. Am avut și multe momente neplăcute, dar astea nu mai contează acum.. astăzi doar ce e frumos contează, dezamăgirile le las pentru altă zi. Și nu, nu voi dormi până când nu trece ziua mea, nu voi închide un ochi înainte să fie 14 mai. E ziua mea, ziua pe care am așteptat-o nerăbdătoare, ziua la care am visat.. și n-a fost deloc așa cum am visat-o eu, n-am avut parte de îmbrățișările sau cuvintele la care mă așteptam eu, a fost mult mai bine, am primit ceva mult mai important : dragostea persoanelor cu adevărat importante. Și într-un mod sau altul, gândul îmi zboară de fiecare dată în altă parte, mai aștept încă ceva, ar mai fi ceva ce ar putea face totul perfect.. dar nu mai contează, astăzi nu mai contează el, sau ea sau voi. Astăzi este vorba despre mine.

                Și poate că nu-i pasă nimănui și poate că n-ar trebui să scriu despre asta, dar asta am simțit, asta am scris. E o zi importantă, o zi frumoasă.. despre care trebuie să scriu.  Mi-ar plăcea ca toate zilele să fie ca cea de azi, mi-ar plăcea să găsesc mereu doar motivele pentru a zâmbi și mi-aș dori din toată inima să fie toți la fel de fericiți cum am fost eu astăzi.

Singurătate

        Nu știa ce să facă, poate că i-ar fi făcut bine prezența unei persoane, dar o persoană în camera aceea goală de mai bine de 5 ani era ceva ireal. S-a obișnuit cu singurătatea, sau cel puțin i-a făcut pe ceilalți să creadă că nici nu are nevoie de nimeni, dar în fața oglinzii a recunoscut de sute de ori că are nevoie de cineva lângă ea, a plâns pentru că-și dorea să vorbească cu cineva, dar era prea orgolioasă pentru a mai căuta ea prima. Scria sute de mesaje care n-aveau să fie vreodată trimise, poate din orgoliu.. sau poate din frică. Frică de a-și mai face iluzii, de a mai crede că există cineva care și-ar dori să îi fie alături. Nu-și suporta imaginea din oglindă, nu suporta să-și vadă toate acele cicatrice care ziua erau acoperite de câte o bluză, cum ar fi putut altcineva să o privească fără să simtă milă ?

        Recitea săptămânal ultima scrisoare pe care a primit-o pentru că-i plăceau scrisorile la nebunie; era de la persoana care a făcut-o să zâmbească chiar și atunci când simțea că totul se prăbușește. Își amintea în fiecare zi de ultima floare pe care a primit-o pentru că îi plăceau și florile cândva, dar toți au uitat asta, n-a mai acordat nimeni importanță acestui mic detaliu; n-a știut nimeni că nu trandafirii erau cu adevărat preferații ei, nimeni nu s-a interesat, asta pentru că nu s-a născut în perioada potrivită. A visat mereu la rochii lungi, mănuși albe, o mulțime de pălării, la o plimbare sub o umbrelă alături de cea mai bună prietenă, la scrisori de dragoste, la o floare lăsată într-un loc în care avea să treacă, a visat la baluri, s-a visat o prințesă.. și ar fi fost o prințesă atât de frumoasă și puternică, dar nu s-a născut în perioada potrivită. Acum nu mai contează că-ți plac scrisorile, sau florile. Acum, romantismul s-a pierdut și mai sunt puține persoane care visează la o poveste de dragoste ca-n povești. Poate că ea de asta a suferit așa mult, poate că s-a așteptat la prea mult întotdeauna, poate că de-asta a avut impresia că a fost dezamăgită.. poate că ea era singura care oferea dezamăgire, poate că problema era la ea, nu la cei din jurul ei.

Ea.

        Am privit-o întotdeauna de la distanță; nu pentru că nu-mi plăcea modul în care vorbește, sau modul în care gesticulează în timp ce încearcă să explice ceva, mi-a fost doar teamă să mă apropii prea mult de ea, știam că este bolnavă și totuși o admiram pentru modul în care îi făcea pe ceilalți să zâmbească. Nu voiam să fiu dezamăgită și de cea pe care o credeam un model. Știam că îi place să scrie, dar n-am reușit să citesc niciodată ceva scris de ea. Am urmărit-o cu privirea de după perdea în fiecare zi în timp ce ieșea să-și facă exercițiile, am privit-o când se întorcea acasă cu plasele grele având pe chip o urmă adâncă de oboseală, dar și zâmbetul care nu lipsea niciodată. Am admirat-o întotdeauna pentru puterea sa, pentru că mi s-a părut o femeie puternică, s-a descurcat întotdeauna singură. Într-o zi, am trecut pe lângă ea și am simțit în vânt un miros dulce de orhidee, parfumul său. Am simțit nevoia să mă apropii de ea, dar n-am știut niciodată cum să fac asta. Am rămas doar fetița aceea care stătea ascunsă după perdea și o privea în fiecare zi, făcându-și atâtea scenarii, crezând că știe totul despre ea doar dacă o privește și aude câte ceva despre ea de la ceilalți. Dar adevărul era altul. N-am știut nimic cu adevărat despre ea până în momentul în care a căzut chiar în fața mea pe stradă, până atunci nu știam cât de bolnavă era; cât de mult avea nevoie de ajutor. I-am fost prietenă și chiar dacă nu știu foarte multe, chiar dacă mai am multe de descoperit.. pe ea am înțeles-o. A luptat și încă mai luptă pentru a trăi, a avut parte de foarte multe dezamăgiri, dar nu s-a lăsat învinsă. Mi-a povestit câteva întâmplări din viața sa și am înțeles imediat că doar o femeie puternică ar putea trece peste toate acestea în modul în care ea a făcut-o.

        Indiferent de loviturile pe care le primim, trebuie să găsim înăuntul nostru forța de a continua, de a merge mai departe. Drumul nu se sfârșește la prima dezamăgire, la primul obstacol. 

Fapte.. nu cuvinte.

       Nu știu cum stați voi la capitolul „Ajută-i pe ceilalți” , dar eu de mică am văzut că oamenii te iau de prost atunci când ești prea bun cu ei; și atunci ne mai mirăm de ce există atâta răutate, atâta nedreptate. Păi bineînțeles că la un moment dat te saturi să tot oferi și să fii răsplătit cu răutate; cu toate astea îmi place să-i ajut pe cei din jurul meu, deși uneori primesc doar strâmbături sau vorbe urâte fie ele în fața sau pe la spate.

       Aud în fiecare zi comentarii din partea băieților la adresa fetelor, cum că se îmbracă foarte aiurea, cum că se machiază foarte strident, cum că ei n-ar suporta să le știe mame ale copiilor lor în viitor. Și ce credeți că văd peste câteva zile ? Exact acei băieți ținându-se după una dintre cele pe care le criticau. Și-atunci cum să mai crezi în schimbare, când cei care vorbesc despre schimbarea asta, când cei care par a avea altă părere despre toată situația asta uită pur și simplu de ceea ce-au zis cu două-trei zile înainte ? Totul se schimbă după ce dormi liniștit o noapte întreagă. E atât de ușor să vorbești, atât de ușor să-i critici pe toți, dar atât de greu să îndrăznești să fii diferit, să îndrăznești să faci ceva.

       Cu toții încearcă să fie mai buni de sărbători, ca și cum dacă ar merge la biserică atunci înseamnă iertarea păcatelor, ca și cum dacă înjuri și minți tot anul și mergi o singură dată la biserică ți se iartă toate păcatele, ca de a doua zi să o iei de la capăt. Sau sunt persoane care au impresia că dacă se roagă seara să primească nu știu ce a doua zi și nu primesc înseamnă că Dumnezeu nu există.

       Există oameni care au impresia că doar ei știu adevărul, că ceilalți sunt niște marionete care așteaptă să fie dirijate de către ei, oameni care au impresia că dacă oferă o anumită sumă de bani au dreptul să se amestece în viețile celorlalți. Banul,banul și iar banul. De când ne lăsăm conduși de bani ? Părinții își împing copiii de la spate pentru a studia ceva ce se plătește bine și atât; nu țin cont deloc de dorințele copiiilor și sunt puțini cei care au curajul să-și înfrunte părinții pentru ceea ce-și doresc cu adevărat.

       Cuvintele tale după ce sunt rostite sunt luate de vânt, pe când faptele.. faptele sunt ca pietrele, vântul nu le poate lua și pe ele.

       Și atunci cum rămâne cu ideea de a schimba ceva ? Tu ce ai făcut astăzi pentru visul tău ? J

Altfel

       Mi-ar plăcea să-ți spun despre ce voi scrie astăzi, dar nu știu nici eu prea bine. Vreau doar să-mi pun puțină ordine în gânduri și nu știu de ce cred că scrisul m-ar putea ajuta. N-am spus niciodată că am talent, nici măcar n-am spus că ar trebui să-i placă cuiva cum scriu, n-am căutat laude, am căutat să ajut.. sau să mă descarc. M-am bucurat când cineva mi-a spus că datorită unei fraze scrise de mine a luat o decizie, sau că vrea să facă ceva pentru a schimba ceva, m-am bucurat când cineva mi-a spus că-i place ceea ce fac, dar să știi că m-am bucurat și atunci când cineva mi-a spus că mai bine o las baltă, că nu e bine ceea ce fac, să-mi păstrez cuvintele că nu impresionează pe nimeni. N-am încercat să impresionez cu niște cuvinte și n-am căutat să scriu pompos și mai știu eu cum, am scris ce am simțit și dacă asta înseamnă că am greșit, nu-mi voi cere scuze pentru că n-am de ce.

       Cu toții avem momentele noastre de slăbiciune, momente în care simțim că nu mai putem continua, momente în care ne vine să ne aruncăm cu fața în pernă și să plângem până nu mai putem. Căutăm întotdeauna să găsim defectele persoanelor din jurul nostru, dar nu ne gândim niciodată că și ele sunt exact ca noi, că au sentimente, probleme, vise și așa mai departe. Judecăm o persoană după hainele pe care le poartă. Spunem despre cei care sunt tăcuți că sunt ciudați, doar pentru că nu vorbesc și cu rost și fără rost. Persoanele alea tăcute vor vorbi doar când au ceva de spus, în rest vor asculta și-și vor face noi păreri despre diferite situații. Da, consider că persoanele tăcute au o inteligență de neprețuit, căci știu când trebuie să tacă și când trebuie să vorbească.

       Citim.. citim pentru că ne regăsim citind. Dar de ce scriem ? Scriem pentru că nu avem curajul să rostim toate cuvintele astea, sau pentru că nu e nimeni care să ne asculte. Se întâmplă să te regăsești într-o frază dintr-o carte și să te întrebi cum de autorul a putut să-ți descrie atât de bine starea/sentimentele/trăirile, se întâmplă ca un persoanj să-ți semene exact și să te întrebi cum este posibil, ai impresia că cineva ți-a furat cuvintele chiar când se aflau în vârful limbii tale, dar nu e așa, dacă te-ai gândi să-ți descrii starea, sentimentele, trăirile ai găsi alte cuvinte, ai găsi alte asemănări și așa ți-ai da seama că.. întotdeauna poți da mai mult. De ce să te mulțumești să te regăsești într-o carte, când poți scrie chiar tu propria carte ? De ce să te mulțumești să zâmbești fals când poți face ceva pentru tine ? Oh, de ce ne mulțim întotdeauna cu firmiturile pe care le primim ? Asta cred că este problema. Cei care îndrăznesc să-și dorească mai mult sunt cuprinși de o stare de nemulțumire constantă care se transformă într-o stare sufletească apăsătoare. Renunțăm mult prea ușor la visele noastre, având impresia că toată lumea este împotriva noastră, când de fapt lumea este indiferentă, nimănui nu-i pasă că ție îți plac trandafirii sau orhideele, nimănui nu-i pasă că azi-noapte te-ai îmbătat sau ai plâns pentru că nici măcar ție nu-ți mai pasă, nu mai acorzi importanță dorințelor tale. Te obișnuiești cu starea asta și începi să o accepți.. și greșești că renunți la luptă.

De ce ... ?

         Poate că ar fi fost mai simplu să pun pur și simplu capul pe pernă și să încerc să dorm, dar niciodată nu am ales ce a fost „mai simplu”, mi-a plăcut întotdeauna să complic totul. Poate că aici am greșit, poate că..poate că nu știu cum e să faci totul simplu. Să știi că nu mai las lumina lunii să pătrundă în camera mea, m-a făcut de prea multe ori până acum să-ți simt lipsa. E întuneric.. și atât. Parcă pot să-ți văd umbra și ochii.. ochii ăia căprui.. de ce te uiți așa la mine ? Sunt prea goală ? Da.. sunt goală, n-a mai rămas nimic în mine. Ce am să-ți ofer , ce am avut vreodată de oferit ? Minciuni.. ieftine.

         M-am agățat de o melodie și nopți la rând mi-am udat perna ascultând melodia aia. Am învățat fiecare vers și îl cânt la orice oră din zi. Și țin melodia aia doar pentru mine, n-o dau la nimeni, sunt egoistă.. chiar și când vine vorba despre o melodie. Iubirea nu-i egoistă, eu nu știu să iubesc. Poți uita cum se iubește ? Poate că am știut cândva.. și poate că am uitat..poate că am uitat din momentul în care mi-am dorit să cresc, să mă maturizez. Sau poate că n-am știut niciodată.

         Dar de ce cer ceva ce eu nu pot oferi ? De ce cer iubire.. ? Așa ceva nu se cere. De ce-ți cer să mă placi pentru tot ce mi-ar plăcea mie să-ți placă la mine ? De ce-ți cer să-mi fii alături dacă tu nu mi-ai spus niciodată să te caut dacă am nevoie ? De ce îți cer mai mult decât poți oferi ? De ce cer atât de multe.. de la niște necunoscuți ?

         Necunoscuți.. pentru că am fost prea ocupată în conceperea viselor mele, și prea puțin interesată de ceea ce-ți dorești tu, de ceea ce ești tu și ce simți TU. Egoistă.. cred că asta mă descrie cel mai bine. Și scorpie. Ai râs când ți-am zis că sunt scorpie, dar să știi că eram sinceră. Te-am ascultat, da.. te-am ascultat, dar nu mi-am deschis sufletul la timp pentru cuvintele tale, am așteptat întotdeauna altceva. Și uite-mă aici, într-o cameră goală, întinsă pe marginea patului așteptând.. nimic. Aștept doar.. un semn, căci nu știu ce să mai fac.

         Și „tu” nu ești doar un tu, sunteți toți cei care ați intrat cumva în sufletul meu, pentru fiecare am câte o melodie, pentru fiecare am câte un citat, pentru fiecare am câte un gând noaptea. Pentru fiecare am avut altă minciună, alt sentiment, alte cuvinte. Aceeași persoană, o mulțime de fețe. Falsă. 

Avem nevoie de fapte, nu de cuvinte

În fiecare zi încerci să le vorbești, încerci să le spui ce gândești și ce vrei să schimbi. În fiecare zi vorbești din ce în ce mai încet doar pentru că ai impresia că te ascultă tot mai puțini, și așa și este. Ajungi să taci pentru că nu mai ai încredere nici măcar tu în ceea ce zici, doar pentru că ei nu te ascultă. Și ce-ai rezolvat atunci ? Ții în tine totul, devii un mort care merge, ești în căutarea fericirii dar nu faci nimic concret pentru a fi fericit. Să știi că fericirea n-o poți cumpăra, n-o poți păcăli, ea te păcălește pe tine. Fericirea ți-o faci chiar tu. 

Ești singurul care poate schimba ceva și nu te mai obosi să le vorbești lor despre schimbare, începe să acționezi, când vor primi dovezi, când vei trece la fapte.. abia atunci poți încerca să-i convingi și pe ei, dacă asta îți dorești. 

Nu-ți spun să nu mai visezi, dar îți spun să te gândești mai bine, îți spun să te gândești mai bine dacă visele alea merită să lupți pentru ele, dacă asta îți dorești cu adevărat. Nu-ți dori să devii informatician doar pentru că ai un salariu bun, doar pentru că așa vrea mama și tata, caută acolo în adâncul sufletului tău ce vrei să faci. Lasă-i, lasă-i să vorbească, lasă-i să te critice oricum n-ai nimic de pierdut, nu dacă ești împăcat cu tine și știi că lupți pentru ceea ce-ți dorești. 

Televizorul te prostește, ce poți învăța de la „vedetele” care apar în fiecare zi ? Cum să te dezbraci mai mult, cum să te cerți ? Noi înjurături ? N-ai nimic de învățat, doar cum să fii penibil. Spunem că nu se mai pune accentul pe școală, dar tinerii din ziua de astăzi ce fac ? Comentează și ei că așa e, dar când ajung acasă, în fața caietului, în fața cărții brusc „cheful” de a învăța dispare. Și atunci ce ? Totul merge în jos și se duce din ce în ce mai jos. 

Și te întreb.. crezi și tu la fel ? 

Teama. Ganduri. Hotarari.

Greu, e din ce in ce mai greu.. tot. Sa ma regasesc pe mine ? Azi dupa foarte mult timp, am avut curajul sa vorbesc despre mine, despre rani vechi, care inca mai sangereaza pentru ca n-au fost "operate" la timp de "medici" competenti. Si e trist sa vezi ca nu-i pasa nimanui, ca cei din jurul tau te privesc cu mila si atunci.. parca regreti ca ai zis ce ai zis, ca ai avut curajul sa-ti dai jos bluza si sa-ti arati rana din piept care e acoperita de sutienul negru ca sa nu se vada petele de sange, sange negru si el, negru de la atata drama, de la atata tristete si dezamagiri. Si in aceste momente as fi in stare sa iau un bisturiu in mana si sa-mi "tratez" singura rana, dar mi-e frica.. daca nu fac ceva bine si.. si pierd orice sansa de a ma vindeca ? Frica asta ma distruge, mi-e frica de oameni in general, doar pentru ca am fost ranita de cativa, stiu ca nu e bine.. dar.. dar deocamdata nu pot schimba asta. Gandurile mele o iau razna, niciodata nu e destul "timp pentru tine", gandurile iti cer mai mult si mai mult, iar eu n-am ce sa mai ofer, am ramas fara puteri.

Am ramas fara cuvinte, nu tocmai fara cuvinte, ci fara glas. N-am mai putut sa le dau viata, n-am mai putut sa spun tot ce gandesc, asta pentru ca mi-am dat seama mult prea tarziu ce am avut.. Dar.. acum voi lupta, voi lupta din nou, iar daca nu voi putea recupera ceea ce am avut, voi lupta pentru altceva, voi gasi noi vise, dar acum nu le pot abandona pe cele vechi, nu pot sa le las fara sa stiu ca am dat tot ce am avut si tot ce am putut. Si poate ca gresesc, poate ca nu fac bine, dar.. din greseli invat.. n-ar putea nimeni sa-mi spuna ce sa fac, nu ar putea nimeni sa-mi spuna sa nu mai visez.. sau ar putea, dar n-as mai asculta. Sunt visele mele, iar daca e cineva ranit din toata povestea asta, eu voi fi aceea.