Adevărul este că nu știu ce se
întâmplă cu mine. Luna a apărut pe cer și știu că ar fi momentul să ne iubim.
Noi ne iubim doar când apare luna, ne iubim sub privirea ei rece, căci altfel
ne-ar îngheța inimile. Dar în noaptea asta nu ești aici și poate că nici măcar
nu vei veni.
Îmi las picioarele goale și
calde să se răcească pe podeaua rece a camerei. Mă îndrept spre fereastră
fredonând melodia care a devenit ca un fel de obsesie pentru mine, melodia care
te cheamă, care de obicei te face să vii. Dar camera e goală în seara asta.
Goală, chiar și cu mine în ea; fără tine și eu sunt goală, pe dinăuntru.
În noaptea aceasta am renunțat
la tricoul alb, l-am luat pe cel roșu, chiar dacă nu îți place. Mi-e pielea
prea albă pentru a purta tricoul alb, mi-e inima prea înfierbântată pentru a
ascunde asta; trebuie să fac pentru prima dată ceva diferit. Oare știi ? Oare
știi și de-asta nu vii ? Atunci e mai bine, e mai bine să fredonez singură
melodia și să las stropii de ploaie împrăștiați de vânt să-mi atingă din când
în când fața.
Noi nu ne iubim, cel puțin nu
poate fi spus „iubim”. Noi avem un sentiment diferit, necunoscut celorlalți.
Ești al meu, dar doar noaptea, când luna e plină și stropii de ploaie te aduc
în brațele mele. Eu sunt a ta, în fiecare noapte întunecată, în care vântul nu
mă lasă pe bancă și mă aduce în brațele tale. Suntem legați, în nopțile târzii
în care șoaptele noastre devin una cu tăcerea de afară.
Știam că vei veni, știam asta.
Dă-mi mâna și hai să dansăm. Să nu ne mai șoptim aceleași minciuni, să nu ne
mai dăm iluzii false, noi știm că noaptea este a noastră, dar că ziua nu mai
aparținem unul celuilalt. Iubește-mă în tăcere și hai să dansăm sub stropii de
ploaie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu