Ea.

        Am privit-o întotdeauna de la distanță; nu pentru că nu-mi plăcea modul în care vorbește, sau modul în care gesticulează în timp ce încearcă să explice ceva, mi-a fost doar teamă să mă apropii prea mult de ea, știam că este bolnavă și totuși o admiram pentru modul în care îi făcea pe ceilalți să zâmbească. Nu voiam să fiu dezamăgită și de cea pe care o credeam un model. Știam că îi place să scrie, dar n-am reușit să citesc niciodată ceva scris de ea. Am urmărit-o cu privirea de după perdea în fiecare zi în timp ce ieșea să-și facă exercițiile, am privit-o când se întorcea acasă cu plasele grele având pe chip o urmă adâncă de oboseală, dar și zâmbetul care nu lipsea niciodată. Am admirat-o întotdeauna pentru puterea sa, pentru că mi s-a părut o femeie puternică, s-a descurcat întotdeauna singură. Într-o zi, am trecut pe lângă ea și am simțit în vânt un miros dulce de orhidee, parfumul său. Am simțit nevoia să mă apropii de ea, dar n-am știut niciodată cum să fac asta. Am rămas doar fetița aceea care stătea ascunsă după perdea și o privea în fiecare zi, făcându-și atâtea scenarii, crezând că știe totul despre ea doar dacă o privește și aude câte ceva despre ea de la ceilalți. Dar adevărul era altul. N-am știut nimic cu adevărat despre ea până în momentul în care a căzut chiar în fața mea pe stradă, până atunci nu știam cât de bolnavă era; cât de mult avea nevoie de ajutor. I-am fost prietenă și chiar dacă nu știu foarte multe, chiar dacă mai am multe de descoperit.. pe ea am înțeles-o. A luptat și încă mai luptă pentru a trăi, a avut parte de foarte multe dezamăgiri, dar nu s-a lăsat învinsă. Mi-a povestit câteva întâmplări din viața sa și am înțeles imediat că doar o femeie puternică ar putea trece peste toate acestea în modul în care ea a făcut-o.

        Indiferent de loviturile pe care le primim, trebuie să găsim înăuntul nostru forța de a continua, de a merge mai departe. Drumul nu se sfârșește la prima dezamăgire, la primul obstacol.