Nu știa ce să facă,
poate că i-ar fi făcut bine prezența unei persoane, dar o persoană în camera
aceea goală de mai bine de 5 ani era ceva ireal. S-a obișnuit cu singurătatea,
sau cel puțin i-a făcut pe ceilalți să creadă că nici nu are nevoie de nimeni,
dar în fața oglinzii a recunoscut de sute de ori că are nevoie de cineva lângă
ea, a plâns pentru că-și dorea să vorbească cu cineva, dar era prea orgolioasă
pentru a mai căuta ea prima. Scria sute de mesaje care n-aveau să fie vreodată
trimise, poate din orgoliu.. sau poate din frică. Frică de a-și mai face
iluzii, de a mai crede că există cineva care și-ar dori să îi fie alături.
Nu-și suporta imaginea din oglindă, nu suporta să-și vadă toate acele cicatrice
care ziua erau acoperite de câte o bluză, cum ar fi putut altcineva să o
privească fără să simtă milă ?
Recitea săptămânal ultima scrisoare pe
care a primit-o pentru că-i plăceau scrisorile la nebunie; era de la persoana
care a făcut-o să zâmbească chiar și atunci când simțea că totul se prăbușește.
Își amintea în fiecare zi de ultima floare pe care a primit-o pentru că îi
plăceau și florile cândva, dar toți au uitat asta, n-a mai acordat nimeni
importanță acestui mic detaliu; n-a știut nimeni că nu trandafirii erau cu
adevărat preferații ei, nimeni nu s-a interesat, asta pentru că nu s-a născut
în perioada potrivită. A visat mereu la rochii lungi, mănuși albe, o mulțime de
pălării, la o plimbare sub o umbrelă alături de cea mai bună prietenă, la
scrisori de dragoste, la o floare lăsată într-un loc în care avea să treacă, a
visat la baluri, s-a visat o prințesă.. și ar fi fost o prințesă atât de
frumoasă și puternică, dar nu s-a născut în perioada potrivită. Acum nu mai
contează că-ți plac scrisorile, sau florile. Acum, romantismul s-a pierdut și
mai sunt puține persoane care visează la o poveste de dragoste ca-n povești.
Poate că ea de asta a suferit așa mult, poate că s-a așteptat la prea mult
întotdeauna, poate că de-asta a avut impresia că a fost dezamăgită.. poate că
ea era singura care oferea dezamăgire, poate că problema era la ea, nu la cei
din jurul ei.
.jpg)
Atunci cand avem asteptari prea mari,dezamagirile sunt pe masura...
RăspundețiȘtergereEste trist ca de cele mai multe ori,suntem cam singurii care ne intelegem..si este mai trist ca cei din jur,sunt prea ocupati sa ne asculte,macar sa ne ofere un umar pe care sa plangeam fara oprire,pana secam.Si cand ajungem in stari de genul,ne plang de mila,ne privesc ca pe niste ciudati,cand de fapt ei sunt de vina..trist.