Altfel

       Mi-ar plăcea să-ți spun despre ce voi scrie astăzi, dar nu știu nici eu prea bine. Vreau doar să-mi pun puțină ordine în gânduri și nu știu de ce cred că scrisul m-ar putea ajuta. N-am spus niciodată că am talent, nici măcar n-am spus că ar trebui să-i placă cuiva cum scriu, n-am căutat laude, am căutat să ajut.. sau să mă descarc. M-am bucurat când cineva mi-a spus că datorită unei fraze scrise de mine a luat o decizie, sau că vrea să facă ceva pentru a schimba ceva, m-am bucurat când cineva mi-a spus că-i place ceea ce fac, dar să știi că m-am bucurat și atunci când cineva mi-a spus că mai bine o las baltă, că nu e bine ceea ce fac, să-mi păstrez cuvintele că nu impresionează pe nimeni. N-am încercat să impresionez cu niște cuvinte și n-am căutat să scriu pompos și mai știu eu cum, am scris ce am simțit și dacă asta înseamnă că am greșit, nu-mi voi cere scuze pentru că n-am de ce.

       Cu toții avem momentele noastre de slăbiciune, momente în care simțim că nu mai putem continua, momente în care ne vine să ne aruncăm cu fața în pernă și să plângem până nu mai putem. Căutăm întotdeauna să găsim defectele persoanelor din jurul nostru, dar nu ne gândim niciodată că și ele sunt exact ca noi, că au sentimente, probleme, vise și așa mai departe. Judecăm o persoană după hainele pe care le poartă. Spunem despre cei care sunt tăcuți că sunt ciudați, doar pentru că nu vorbesc și cu rost și fără rost. Persoanele alea tăcute vor vorbi doar când au ceva de spus, în rest vor asculta și-și vor face noi păreri despre diferite situații. Da, consider că persoanele tăcute au o inteligență de neprețuit, căci știu când trebuie să tacă și când trebuie să vorbească.

       Citim.. citim pentru că ne regăsim citind. Dar de ce scriem ? Scriem pentru că nu avem curajul să rostim toate cuvintele astea, sau pentru că nu e nimeni care să ne asculte. Se întâmplă să te regăsești într-o frază dintr-o carte și să te întrebi cum de autorul a putut să-ți descrie atât de bine starea/sentimentele/trăirile, se întâmplă ca un persoanj să-ți semene exact și să te întrebi cum este posibil, ai impresia că cineva ți-a furat cuvintele chiar când se aflau în vârful limbii tale, dar nu e așa, dacă te-ai gândi să-ți descrii starea, sentimentele, trăirile ai găsi alte cuvinte, ai găsi alte asemănări și așa ți-ai da seama că.. întotdeauna poți da mai mult. De ce să te mulțumești să te regăsești într-o carte, când poți scrie chiar tu propria carte ? De ce să te mulțumești să zâmbești fals când poți face ceva pentru tine ? Oh, de ce ne mulțim întotdeauna cu firmiturile pe care le primim ? Asta cred că este problema. Cei care îndrăznesc să-și dorească mai mult sunt cuprinși de o stare de nemulțumire constantă care se transformă într-o stare sufletească apăsătoare. Renunțăm mult prea ușor la visele noastre, având impresia că toată lumea este împotriva noastră, când de fapt lumea este indiferentă, nimănui nu-i pasă că ție îți plac trandafirii sau orhideele, nimănui nu-i pasă că azi-noapte te-ai îmbătat sau ai plâns pentru că nici măcar ție nu-ți mai pasă, nu mai acorzi importanță dorințelor tale. Te obișnuiești cu starea asta și începi să o accepți.. și greșești că renunți la luptă.