Doi prichindei.

Totul a început săptămâna trecută. Într-o dimineață, mergând grăbită spre școală, doi prichindei, o fetiță și un băiețel, stăteau la trecerea de pietoni și așteptau să îi lase cineva să treacă; păreau atât de micuți încât nu le-aș fi dat nici 5 ani, dar da, au 5 anișori; sunt gemeni și sunt cei mai adorabili copilași pe care-i cunosc, ei sunt cei care îmi fac diminețile mai frumoase. Micuța m-a rugat să-i ajut să treacă strada, și n-aș fi avut cum să-i refuz, pur și simplu nu mă lăsa inima. În următoarea dimineață, s-a întâmplat să plec mai târziu de acasă, doar pentru că sunt mult prea leneșă și cele 5 minute în plus dimineața se transformă în cel puțin 15 minute. I-am întâlnit din nou; i-am luat de mânuță pe fiecare în parte și am traversat strada cu ei. Din dimineața aceea îi aștept în fiecare zi și traversez strada cu ei de mână, merg câteva minute cu ei (chiar dacă asta înseamnă să merg în direcția opusă școlii mele) și îi ascult povestind tot felul de întâmplări care mă fac să-i ador din ce în ce mai mult. Întotdeauna mi-au plăcut copiii, sunt plini de viață și sunt atât de naivi,atât de sinceri.

Îmi pare așa rău de ei, că sunt așa micuți și merg singuri dintr-un capăt al orașului în celălalt capăt. O singură dată i-am întrebat de părinții lor, dar nu au răspuns nimic; am înțeles că e mai bine să nu le mai pun întrebări și am devenit „fata care îi ascultă câteva minute în fiecare dimineață”. Nu îmi pasă că după ce mă îndepărtez de ei o iau aproape în fugă spre școală pentru ajunge măcar la 7:55, ei mă fac să zâmbesc în fiecare dimineață și trebuie să recunosc că am o maaaare slăbiciune pentru prichindei. Sunt atât de drăguți când nu-mi pronunță numele, doar pentru că nu-l spun nici acum prea bine pe „r”. În dimineața aceasta mi-au spus că și-ar dori să fiu surioara lor mai mare, ce pot să spun.. și eu mi-aș dori asta.

Și știți ce-mi mai place la ei ? Că mă întreabă „Cum a fost ieri la școală?” , mă întreabă dacă mă simt bine sau dacă mi-este frig, întrebări pe care nu le-am mai auzit de la nimeni de foarte mult timp, de prea mult aș putea spune. Cunosc foarte multe persoane care ar spune că pur și simplu am înnebunit; că-mi pierd timpul cu niște necunoscuți, dar ei nu mai sunt niște necunoscuți, ei fac parte din diminețile mele, ei îmi înveselesc ziua chiar de dimineață; și poate că atunci când vor crește își vor mai aminti de mine..„fata care îi ajută să treacă strada dimineața”. Îmi amintesc că băiețelul mi-a spus foarte bucuros într-o dimineață că de când merg cu ei nu mai întârzie la grădiniță, că în sfârșit nu mai sunt certați.

Pentru a primi ajutor, trebuie în primul rând să recunoaștem că avem nevoie, apoi să-l cerem. Îmi place să ajut oamenii, dar nu poți ajuta pe nimeni dacă nu te lasă să o faci. Nu e rușinos să cerem ajutor, nu e rușinos să ajutăm pe cineva, rușinos e să refuzăm să oferim ajutorul acolo unde ni se cere.