„Nu există nu pot, există nu vreau.”

Te rog să taci măcar pentru câteva minute, să asculți măcar o dată ce am de zis de la început până la sfârșit fără să mă întrerupi, fără să-mi arăți că tu știi mult mai multe decât mine. Taci și ascultă, chiar dacă după aceea mă vei contrazice.

Mă întrebi de ce nu vorbesc cu cineva atunci când mi se dă ocazia, de ce nu mă „descarc” atunci când cineva e dispus să mă asculte, dar nu te-ai întrebat niciodată care e persoana cu care vreau eu să vorbesc. Prefer să tac, oricum nimeni nu m-ar asculta, toți ar spune că mă înțeleg, dar nimeni n-ar încerca să facă asta într-adevăr pentru că nimănui nu-i pasă.

Te iei mereu de visele mele, îmi spui cât de nerealiste sunt, dar ce ? Eu m-am luat vreodată de visele tale , ți-am spus vreodată că nu trebuie să mai visezi, ți-am spus vreodată că e greșit să lupți pentru  tot ce-ți dorești ? Nu, pentru că nu e rău să visezi, nu e rău să-ți dorești mai mult. Cu toții ne luptăm în fiecare zi cu propriile dorințe și e greu, căci întotdeauna ne dorim să fim mai buni și mai buni, iar în acele momente ne simțim prea mici, prea nepricepuți. 

Nu-mi spune că n-ai stat nici măcar o dată să privești stelele și luna , noaptea .. târziu, căci nu te voi crede. Cu toții o facem.. unii mai des, alții mai rar. 

De ce alergăm după lucrurile care nu ne fac fericiți, de ce luptăm să arătăm tuturor cine suntem ? Nu lor trebuie să le demonstrăm. Nici acum nu crede nimeni că aș putea scrie, toți mă privesc ciudat când le spun că mie chiar îmi place să fac asta. Ieri mi s-a spus „La vârsta ta, toți scriu. Îți va trece.”, și dacă nu, și dacă nu-mi va trece și dacă mie chiar îmi place să fac asa ?! La asta nu se gândește nimeni ? De-ar ști cât de mult s-a schimbat pitica aia care scria compuneri de maxim 10 propoziții, care avea propoziții de maxim 3 cuvinte sau cât de mult îi place să citească acum. Dar nu-i nimic, eu continui să scriu, chiar dacă ție nu-ți place cum o fac, chiar dacă nu găsești nimic special în asta, mie îmi place.. și mă face să mă simt bine.

Nimeni n-a crezut în mine când le-am spus că mi-ar plăcea să merg la concursul acela de teatru, toți m-au privit într-un mod care m-a rănit mult atunci; mi s-a spus că nu am talent, că nu am ce căuta acolo și am muncit mai mult, luni întregi n-am știut altceva în-afară de repetiții. Și am reușit, am ajuns acolo, la concurs și am luat locul 3 pe țară, destul de bine pentru cineva care n-are talent, zic eu. 

Când am vrut să învăț să cânt la chitară , părinții mei nici n-au vrut să audă de așa ceva, credeau că e doar un moft de moment, așa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât să învăț singură, mergând de câte ori apucam la verișoara mea care avea o chitară. După ceva timp și-au dat seama că nu e doar un moft și m-au sprijinit( de ce trebuie să se întâmple mereu așa ?).

N-a crezut nimeni în mine când am spus că voi intra în echipa de volei, din cauza înălțimii mele; am reușit să fac și asta. 

Sunt doar trei întâmplări, ar mai fi și altele, dar n-are rost să te plictisesc.

Așa că nu te lua după ceilalți, nu-i asculta. Dacă îți dorești să faci ceva, fă-o ,luptă pentru visele tale. Nu lăsa timpul să treacă pur și simplu, fă în așa fel ca atunci când te gândești la trecut să nu te gândești cu regret. 

„Uneori se întâmplă să câștigi , alteori să înveți.”