Îmi las capul greu pe umărul său și încerc să-i ghicesc gândurile. Nu îndrăznesc să-l întreb nimic, am pierdut acum mult timp „dreptul” de a-i mai cere să-și împărtășească gândurile cu mine, mă mulțumesc doar cu prezența lui.. și poate că din când în când și cu vocea lui.Ajunsă în pragul disperării, încerc să-i mărturisesc că-mi doresc să-mi spună măcar o singură dată la ce se gândește. Spre uimirea mea, de data aceasta buzele sale au început să se miște și am auzit spunându-mi, aproape șoptit „La tine.”. M-a mulțumit răspunsul acesta pe moment, apoi mi-am dorit să aud mai mult, să-i știu până și cel mai ascuns gând, așa cum credeam că am făcut-o mai demult.
Dar gândurile îmi sunt din nou tulburate de sunetul ploii care mă atrage atât de mult, mă îndrept spre fereastră și privesc cu tristețe stropii care se zdrobesc de pământ, un fulger pune capăt visării mele, spaima mă cuprinde și cel mai sigur loc în care aș putea să mă ascund ar fi brațele sale, dar mă mulțumesc cu plapuma. Uneori mi se pare că am înnebunit..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu