Evadare

L-am privit din nou plecând, îndepărtându-se de mine, după doar două secunde în care m-a privit fără să aibă vreo expresie. Nici măcar nu am fost în stare să schițez un zâmbet, oricât de fals ar fi fost el, n-am avut curajul nici măcar să-mi ridic ochii pentru a-i întâlni pe ai lui. Brusc, dorința mea de a-l avea în fața mea a dispărut, toate gândurile care m-au tulburat de când l-am văzut la distanță,cu doar o oră înainte, se aflau undeva departe. Am încetat să mă mai întreb cum ar arăta dimineața când se trezește, sau cum s-ar purta cu mine dacă m-ar iubi. Pentru că eu nu mai am aceleași sentimente.

Am vrut să-l privesc câteva minute pentru a mă convinge, pentru a fi sigură că nu mi se pare.. și am descoperit că pur și simplu gândurile alea dispar când îl văd, pentru că în momentele acelea îmi amintesc chiar și cel mai neimportant gest pe care l-a făcut, îmi amintesc fiecare cuvânt urât pe care l-a rostit, fiecare jignire. Prea mult timp am încercat să mă agăț de amintirea celui care era odată, prea mult timp am fost.. legată de trecut,legată de amintirea celei care eram eu..odată.

 Nu, de data aceasta nu pot uita unele cuvinte și nu îmi mai dau voie să trăiesc în trecut. Totul se schimbă cu trecerea timpului.. și sper că peste câțiva ani, dacă ne vom întâlni, să ne oprim la o cafea și să povestim, dar nimic mai mult.

O să păstrez toate amintirile plăcute în sufletul meu, iar pe cele urâte le voi alunga, îl voi păstra și pe el în sufletul meu, ca ceea ce este : prima mea iubire, dar voi merge mai departe.

În sfârșit am reușit să evadez din propria închisoare.